Majesty

A doua zi, dimineaţă, înainte de muncă, am cumpărat portocale şi un ou Kinder. Am făcut sucul (doar din portocale) şi am pornit spre spital. Samir era pregătit de plecare. Nu s-a uitat mai deloc la suc şi m-a luat de mână fericit că “facem o echipă” în asamblarea jucăriei de la Kinder. Bunica îi povestea încet soţiei că nasul său trebuie întărit cu ceva de metal, pentru că fusese zdrobit foarte grav.

Înainte de a de despărţi, l-am întrebat dacă şi-a învăţat poezia pentru serbarea de sfârşit de an. A mormăit încet, neinteresat, cele câteva versuri, dar a strigat cu putere : « Nu veniţi şi voi la serbare ? Hai veniţi ! Vă rog… » Bunica a întărit cererea. Nu am promis nimic şi am ieşit, fiecare în treburile sale.
Glasul lui rugător mă urmăreşte. Are un fel de a cere ceva încât nu pot să îl refuz. În plus, îmi place că nu cere niciodată mânat de mofturi. Dorinţele lui sunt logice, normale şi ar trebui să i se îndeplinească.

Am trecut peste acel ceva…(ce să facem la serbarea unui copil pe care îl cunoşteam de două zile, ce crede totuşi bunica sa despre noi) şi la ora 3, într-o căldură nebună, eram la uşa unei săli de clasă, în şcoala unde trăisem la rându-mi iubirea pentru doamna învăţătoare, cu ochii pironiţi pe Samir. În mijlocul procesiunii denumite oficial Serbarea Abecedarului, Samir a ieşit pentru o clipă din starea de linişte în care părea să se fi afundat şi a ridicat ştrengăreşte mâna a salut. Apoi, a rămas cu planşele I şi Î în gură (cu partea albă oferită cu generozitate publicului), cu privirea în gol, cântând şi nu prea. Prin mintea mea, treceau deja cu grămada tot felul : nu se prea integrează, nu îi place la şcoală, nu a învăţat versurile cântecelelor, pare în lumea lui, plutind peste ceilalţi copii. Îmi era atât de milă de Samir, copilul unei bunici care poate nu mai avea energia să îl provoace.

Gata…Samir ajunge în faţă, rosteşte clar ce avea de spus. A recitat frumos de tot. A urmat premierea, destul de anostă de când cu introducerea calificativelor, până într-o clipă când, luată parcă de un val ascuns, învăţătoarea spune : « Insist să dau cuiva coroniţă, deşi aşa ceva nu se mai face…e un copil special. Samir Teodor, te rog să vii lângă mine. Copilul acesta scrie genial pentru vârsta lui, face nişte compuneri superbe. La matematică, termină lucrarea în jumătate de oră, când toţi fac acest lucru într-o oră. A avut operaţie la ochi şi nu vedea la tablă mai nimic, dar l-am ajutat personal. Este cel mai bun ! Samir, vreau să ştii că sunt mândră de tine şi că nu te las…orice ar fi, nu te dau, tu rămâi al meu ! »
Samir privea calm, senin, parcă în lumea lui. Mie îmi venea a plânge de parcă ar fi fost al meu. Eram atât de bucuros şi de mândru (venisem la Samir, eram de-al lui), în acelaşi timp atât de şocat de frumuseţea acestui copil. Creştea în mine ceva nou, prin toate astea…

« Mă bucur că ai venit !
 Hai să mergem cu maşina, bunica, mă dor picioarele !
 Buni, eu vreau jucării…am acasă, dar parcă vreau mereu altele !
Samir, ai băut sucul de portocale…El : Nu prea tot !
Caietul de vacanţă e atât de simplu. Abia aştept să-l fac…dar nu ştiu după aia, că îl am doar pe ăsta !
Nu mai am bani să îi iau nimic…serbarea asta m-a costat un million.
Eşti aşa drăgălaş (el către mine)»

Ne despărţim. El ţopăie vesel. Cu bunica, spre casă. Eu încă îndrăgostit de el, mut de milă. El nu vrea şi nu ştie că mie mi-e milă. După datele mele, nu ar trebui să fie atât de fericit, deştept, genial. Dar există un Dumnezeu care trimite pentru cei apăsaţi dragoste mai multă, cât să dea egal la fericire.
De data asta, simt că vrea, spre îndumnezeirea mea, să trimită ceva şi prin mine.

 

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro