Joi “Cum te cheamă?”
Bunica îi repeta obsedant că trebuie să vorbească la persoana a treia, însă, deşi încerca din greu, nu îl ţinea decât câteva minute. Stătea în spital pentru că îşi făcuse praf nasul prin întâlnirea cu o bancă din parc. Bandajul era atât de mare, încât nu puteai spune dacă era frumos sau nu. Slab, vorbăreţ, un băieţel îmbrăcat într-o cămaşă de noapte verde cu motive orientale. Uitasem să vă spun, Samir era copilul unui tată arab (care plecase fără urmă în ţările lui) şi a unei mame românce (care muncea acum în Italia, probabil din prea mare nevoie de bani pentru datorii şi cei patru copii).
Soţia mea, în aşteptarea operaţiei, întinsă pe un pat dintr-un salon, l-a descoperit…sau mai bine zis, a fost descoperită de el. S-au jucat la nesfârşit, el i-a făcut poze şi filmuleţe cu telefonul, s-a certat cu alte două bătrânele din zonă cărora le-a spus că nu poate să vorbească mai puţin, fiindcă un copil nu se poate plictisi. După doar câteva ore (sau chiar şi în timpul lor), a sfârşit prin a o mângâia frumos pe Gabriela şi a-i spune: „Frumoasa mea! Scumpa mea! Te iubesc!”
Am vrut să îl văd. Astăzi, când am ajuns la el („bărbatul” care făcuse nestingherit declaraţii soţiei mele nesupravegheate), am simţit că vreau şi eu să îi spun, dintr-o dată, că îl iubesc. Dar nu am putut. Mai slab decât în poveste…vesel, dar atât de trist în felul său. Mânuţa lui căuta mereu să mângâie pe cineva şi trebuia să înţelegi că vrea luat în braţe. Când spre Gabriela, „în dorul mamei” cum explica bunica, când „surprinzător de repede, spre mine, „şi în dorul tatălui”. I-am dat un suc şi i-am spus că e de portocale. De fapt, era de morcov, grefe şi portocale. După ce a luat o gură din el, m-a întrebat unde sunt portocalele şi l-a dat deoparte, spunând că nu îi plac grefele amare.
Nu am putut să îi spun că îl iubesc, pentru că sunt om mare. El avea nevoie de asta, iar nevoia lui era atât de clară. Părinţii săi erau precum portocalele din suc, presăraţi printre îmbrăţişările unora ca mine şi Gabriela, în braţele fraţilor mai mari, în căldura bunicii (care atunci când îl aşeza în patul din camera ei, noaptea, auzea un brusc „te iubesc!”)…şi totuşi, unde sunt portocalele?
Unde este copilul din mine? Unde sunt părinţii lui Samir?
Un verset din Matei 2, 18 spune: „Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jălea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.” Întotdeauna textul acesta îmi vine în minte când simt o durere care nu se poate duce cu nimic, pentru că sursa durerii este reală, palpabilă, constantă. Aşa am simţit astăzi cu Samir şi pentru a-l ajuta să meargă mai departe, vreau să mă duc mâine pe la el şi să îi duc un suc proaspăt stors. Numai de portocale.
„Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.” (Luca 18,17)
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
