Majesty

Moartea…Gustăm aperitivele sale o dată cu plecarea celor dragi. O simţim punându-ne în faţă un ospăţ de care ni-e greaţă, dacă suntem bolnavi sau bătrâni, conştienţi de venirea ultimelor clipe. Seceră subit alteori, fără timp de nimic.
Probabil că ne este frică, nu ştiu şi nu vreau să ştiu. Însă privesc la cei de lângă mine şi, de ce să nu o recunosc, în mine şi pot să spun că ne este mai frică DE moartea celorlalţi decât de propria moarte. PENTRU moartea lor decât pentru a noastră. Ne doare şi ne sapă a lor mai mult decât propria.
 Prin vieţile unor prieteni ale căror persoane dragi au dispărut în trecut se lărgesc fără voie canioane de tristeţe şi dor. Dacă e vorba de mama, golurile sunt imense, mai mult decât am prevede vreodată când ea este încă în viaţă. E ca şi cum s-ar smulge o bucată din fiinţa care a rămas, iar restul în loc să se refacă, se strânge în tăcere. Moartea întâi, purtând cu ea blestemul implicit – absenţa. Când înţelegi tot ceea ce ştiai înainte. Cât de mult, cât de frumos, câtă iubire, câtă putere, câte erau şi nu mai sunt.
Te înfioară moartea unui prieten distant. Te scutură un cortegiu care trece pe stradă. Te surprinde vestea că un profesor a plecat şi nu mai este. Îţi aduce o lacrimă moartea unuia care nu trebuia să moară: o mamă, un copil. Te indispune că ai trecut peste un câine. Te doare efectiv durerea celor care plâng în urma unuia care a murit. Iar când mori te îngrijeşti mai mult de cât vor suferi alţii prin lipsa ta.
Nu ne trăim viaţa sub imperiul propriei dispariţii, ci marcaţi de moartea celor din jur. Nu ne lamentăm, nu ne temem, nu imaginăm Mioriţe, căutând integrări în absolut nimic. Moartea ne descoperă crud şi clar că viaţa nu se învârte în jurul nostru. Până la a gusta propria moarte, cu papilele uscate şi gura mută, fără a o mai putea descrie, trecem măcar o dată pe lângă moarte în afara noastră (sub toate formele, de la căderea frunzei până la îngroparea părinţilor) şi nu ne putem deloc obişnui cu ea, deşi în ceea ce ne priveşte reuşim să fim senini.
O formă extremă  acestei trăsături o promovează creştinismul, prin imaginea unui Dumnezeu care a fost atât de traumatizat de moarte, încât a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică. Moartea oamenilor a fost prea mult...iar durerea şi mila L-au împins către a face ceva. Către a face tot ce putea face.
Cea mai bună cale de a sfida propria moarte este de a muri treptat încă din timpul vieţii, trăind pentru ceilalţi.