Majesty

Sunt zile care te îmbătrânesc mai mult decât ani întregi. Nu e acel “am avut o zi grea” care sună mai mult satisfăcător decât demn de milă. Mă gândesc la ziua în care ai pierdut tot. La ziua când soţia a dispărut din viaţa ta. Când ai dat faliment. Când ai aflat că eşti bolnav. O zi care are forţa, în cazul în care ai depăşit-o în viaţă, de a schimba cursul a ceea ce vine după ea.
Şi nu o face…Cancerul trebuia să îmi ascundă ţigările şi să nu le mai găsesc, dar m-am apucat din nou. În acel moment, am căzut pe genunchi şi i-am promis lui Dumnezeu că dacă…atunci. Credeţi că mă ţin de promisiune? Divorţul. Accidentul. Moartea prietenului. Suferinţa. Poate şi invers…clipele de după extragerea Loto.

Ziua de şoc şi cele ce îi urmează ne învaţă două lucruri.
Primul…La greu sau în momente prea intense, unii oameni se întorc la Dumnezeu. Până la clipa aceea sunt semi-zei, stăpâni pe context, drepţi şi încrezuţi. Exact în acel moment, impactul are măcar un efect fizic asupra staturii lor drepte: mi s-au tăiat picioarele (cad pe genunchi), simt un gol în stomac, mă sufoc, mă doare capul. Semi-zeii sunt, de fapt, oameni slabi, vulnerabili. Mi-e groază de poveştile cu bărbaţi, taţi a câţiva copii, care târâţi de criză către faliment, au cedat şi au ales să uite tot. Au sărit. Acelaşi bărbat sigur pe el care acum jumătate de an negocia cu băncile, îşi cumpăra cămăşi scumpe, cobora elegant din maşina puternică…devenit în puţină vreme nimic. În acele clipe, ni se vede nimicnicia. Speriaţi de ea, facem ceva. Unii apelăm la Acel care ni se pare mai sus de noi, mai mult decât nimic.
Al doilea lucru este că mândria are un instinct de conservare mai puternic decât chiar instinctele de conservare ale persoanei ce o poartă. Poate la fel de iute cum ai ajuns nimic reuşeşti să te faci din nou „cineva”. Problema nu e revenirea, ci uitarea Celui ce „te-a revenit”, adică Acel care ţi s-a părut atât de bun cât ţi-a trebuit. În plus, principiul activ fiind răul, forţa acelor elemente care te-au doborât iniţial se reclădeşte incredibil de rapid şi te conduce din nou spre al doilea final, cu infime doze de plăcere. În acele clipe, ni se vede totul. Tot-ul.
E jenant. Criza face asta, jupoaie statuile vii. Într-un moment eşti prea jos, apoi reuşeşti să uiţi tot şi să revii la prea sus. Omul nu învaţă din greşeli decât să le amplifice consecinţele. Am fi atât de altfel dacă am memora durerea durerii, gravitaţia căderii. Se pare însă că suntem sortiţi să le avem mereu proaspete, recente. Omul e singura creatură care se maltratează conştient, pentru că e mai mândru decât poate fi tot. Iar nobleţea conştiinţei de sine se pare că sticleşte doar în noroiul vâscos al problemelor. Suntem uzi cât timp curge apa pe noi. Suntem oameni, nevoind după Dumnezeu, doar câtă vreme pierdem bucăţi din noi prin suferinţă.
De ce avem criză şi probleme? Pentru că doar aşa ştim să însemnăm ceva?

 

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro