Joi Eram în plină veselie. Prietena noastră venise din Italia, după multă vreme. S-au desfăcut sticlele cu suc pe piane şi ne aşternusem pe povestit. Afară un frig nebun, ce făcea ca înăuntru să fie şi mai cald, ca-ntr-o inimă bună. Totuşi, nu mai puteam sta…
Am ieşit şi am plecat grăbit spre spital. Ceva mă chema într-acolo. M-am strecurat pe holuri cât de încet am putut şi am intrat în camera ciudată, în mirosul de viaţă amestecată cu moarte. Aparatele strigau cât de tare puteau, cuvintele ei şopteau că am voie să stau foarte puţin (nici n-ar fi trebuit să intru). I-am mulţumit şi m-am ascuns în ochii lui, care mă aşteptau atât de mult. Întreaga lui făptură, buimăcită de calmante, dospea de durere, dar ochii lui râdeau. Mi-a luat mâna într-a lui şi a îngăimat vorbele care stăruiau de mult să iasă: „Hai să ne rugăm.” Am închis ochii. Vorbea greu, dar cred că nici nu ar fi spus mai mult. Toată viaţa îşi calculase bine cuvintele. Într-o dimineaţă, a aflat un lucru care îl făcusem şi care l-a rănit foarte tare. Nu mi-a spus niciodată nimic, dar tăcerea lui m-a răscolit mai tare ca orice ar fi putut să-mi fi spus vreodată.
Acum, mi-a strâns mâna şi a trimis spre cer doar atât: „Tată, în mâinile Tale mă încredinţez.” Apoi a deschis ochii şi mi-a zâmbit cât de tare putea. „Îţi mulţumesc mult că ai venit!” Se eliberase.
În acea noapte a murit. Am fost ultimul om pe care l-a văzut. După tot ceea ce am învăţat de la el, după toate câte le văd crescând în mine din făptura lui, simt că atunci i-am dăruit si eu ceva…O mână. S-a agăţat de ea pentru a se ridica de la pământ. Pentru a se scutura de păcat. Pentru a se elibera de poverile vieţii şi a se aşterne liniştit în frumuseţile ei, în bunătatea ei, în siguranţa mântuirii. A apucat-o pentru a pleca, pentru somnul dulce dinaintea sosirii Prietenului din cărţile lui, Isus Hristos. N-a ştiut însă cât de mult a lăsat în ea prin plecarea lui. Dincolo de gol şi de cât de dor îmi este de el, a lăsat bucurie imensă (de a vedea cum se moare în pace, cu încrederea învierii) şi putere imensă (să lupt pentru a trăi şi muri la fel, spre cer, spre întâlnirea cu cei dragi la înviere, spre a-L cunoaşte pe Cel pe care L-a iubit cât a putut, până la capăt). Darurile unei vieţi s-au aşezat umil sub cel al unei morţi.
Bunicul meu a fost un simplu om. Cu greşeli, dar şi cu măreţie. A trăit cu gândul de a fi cu Dumnezeu şi n-a putut muri fără a fi sigur că va fi, în realitate, cu El. Obsesia lui mă împinge spre cer. A ştiut cum să mă intrige şi să mă provoace să-mi placă asta. Atât de mult prin viaţă, atât de intens murind.
„Căci toate sfârşiturile sunt, de asemenea, începuturi. Doar că nu ştim asta în acel moment” Mitch Albom
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
