Majesty

Când te întâlneşti cu un tablou, se recomandă să stai la o oarecare distanţă de unde să îl poţi contempla în întregime. Apropierea nu avantajează mereu. Dimpotrivă...
Am senzaţia uneori că exact cei care sunt extrem de aproape pierd esenţialul.
Cei care muncesc la Conservator sunt prea adesea sătuli de muzică. Au uitat plăcerea de a cânta, de a fredona, de a fluiera. Nu mai pot asculta o piesă fără a o descompune în elemente teoretice.

Cei care slujesc lui Dumnezeu în urma unei chemări speciale (preoţi, pastori) sunt uneori lipsiţi de profunzime. Deşi s-au angajat de bună voie să propovăduiască dragostea, împreuna simţire, cumpătarea, respectul, o altă ordine...par de prea multe ori seci, artificiali, lacomi în ale lumii, lipsiţi de bun-simţ, chiar până la scandaluri pe care credincioşii de rând le privesc cu teamă (homosexualitate, mită, pedofilie, etc.) În esenţă, le lipseşte legătura cu Cel căruia i-au promis fidelitate. Au pierdut esenţialul.
Poate aşteptarea în dreptul celor poziţionaţi „aproape” e mai mare şi determină astfel distanţa faţă de ideal. Poate că e normal ca rutina să îşi facă treaba. Sau lipsa de pasiune în alegerea vocaţiei devine evidentă în timp.
Nu scriu pentru a arunca vina asupra cuiva. Mă îngrijorează în dreptul meu şi al nostru, oameni în general, această spurcată tendinţă de a nesocoti cele importante imediat ce le-am aflat. De a spurca cele „sfinte”, de a ne obişnui cu nefirescul, cu specialul. De a sta (poate din prostie) deasupra unor lucruri care au stat deasupra noastră cândva.
Informaţia despre ceva nu înseamnă epuizarea acelui ceva. Aprofundarea unui mister nu ar trebui să îl uzeze. Nici chiar apropierea prin dragoste nu ar rezulta nicicând în blazare, profit sau plictis.
Cum? Păstrând distanţa corespunzătoare. Cum am început. În traducere, ştiind unde ţi-e locul. Oricât de mult te-ai apropia, să ştii mereu că nu poţi sta deasupra, că nu poţi cuprinde şi că nu poţi lua locul.

 

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro