Majesty

„Dragostea are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege.” (Blaise Pascal)

M-am trezit cu maşina lui în faţa maşinii mele. Plecase din parcare şi nu s-a asigurat aproape deloc. Am tras stânga cât am putut, dar am simţit cum mă împingea şi am auzit zgomotul de tablă. Am oprit şi am coborât, curios şi nervos. În ordinea asta, pentru că în acelaşi moment mi-am amintit greşelile trecutului şi, ştiind câţi au suferit de pe urma neatenţiei mele, nu m-am putut enerva suficient. Nu era aşa grav, portiere înfundate. Am vorbit, am stabilit la ce oră, copii ale asigurării, certificatului, numere de telefon, poliţie, etc. O singură dilemă…

Suntem înainte de completarea hârtiilor şi el îmi propune să declarăm…altceva. Ar fi mai bine pentru el în parcare. Îi explic serios că nu se justifică bara lui zburândă. Ştiu, lucrând în domeniul asigurărilor, că daunele sunt un subiect sensibil. Stabilim că nu prea are ce să se întâmple, scriem 100% corect, iar când să ne luăm procesele verbale, pentru el…surpriză. Permisul a rămas la ei. Tânăra poliţistă a expus motivele, iar păţitul, nevinovat, întreabă: „Şi ce ar fi trebuit să declar?” Iar către mine după ce am ieşit: „Vezi că am greşit!?”

Să nu-mi spuneţi că nu e bună întrebarea. Ştiu răspunsuri. Dar îmi e foarte milă şi simt că o foarte mică abatere de la adevăr ar fi însemnat atât de mult pentru el. Iar pentru mine ar fi fost la fel. Aproape la fel…”Am greşit?”

Între alb şi negru, sunt multe nuanţe de gri, pictorii văd chiar gri-uri colorate. Îmi e frică de zona asta. Când minciuna poate însemna afecţiune. Când adevărul poate fi înţeles drept nepăsare. Când renunţi la ceea ce îţi este atât de drag pentru un principiu, când o laşi să plece pentru religie, când ajungi să arzi tot binele pe altarul pasiunii. Când iubeşti imens, dar greşeşti. Când el a devenit totul pentru tine, iar cealaltă a rămas cu nimic.

Trăim într-o lume în care binele şi dragostea nu mai pot merge braţ la braţ întotdeauna. Este dureros de anormal şi chiar această durere vorbeşte despre existenţa unei precedente normalităţi şi a unei proxime rezolvări. Vreau să păstraţi în minte problema, este uriaşă: există situaţii în care eu, omul, nu pot fi atât bun (corect), cât şi iubitor. De la cele mai mici (când ai vrea să salvezi un permis prin minciună) până la cele mai mari (când mama îşi ucide soţul pentru a-şi salva fetiţa abuzată), situaţiile prin care trecem furnizează anomalii, din două mari motive: ştim ce este bine şi simţim dorinţa de a iubi. Acestea două merg atât de bine împreună, ca atunci când, în finalul poveştii, tânărul viteaz se căsătoreşte cu fata frumoasă şi fecioară. Doar că…
Nici tinerii nu se mai căsătoresc, nemaifiind viteji, nici fetele nu prea mai sunt fecioare. A existat undeva o ruptură între bine şi dragoste, mai gravă decât fisiunea nucleară, iar noi am rămas mutanţii genetic.

O simplă perspectivă creştină. O perfectă rezolvare veşnică. Dacă s-ar fi renunţat puţin la idealul de bine, la Lege, la moralitate, moartea nu ar mai fi fost efectul. Dacă s-ar fi iubit mai puţin, Crucea n-ar mai fi avut loc. S-a vrut binele, dar el ucidea, s-a vrut iubirea, dar ea trebuia să simtă moartea. Iar atunci, pentru ca totul să fie normal din nou, Isus Hristos a murit pe cruce. A fost momentul culminant al legii binelui, atât de puternică încât a ucis, a fost momentul culminant al iubirii, acceptând să fie ucisă pe nedrept. Înţelegi? Simţi?
„Pentru creaturi atât de mici ca noi, imensitatea este suportabilă doar prin dragoste.” Carl Sagan
"Din tot ceea ce s-a scris, iubesc doar ceea ce o persoană a scris cu propriul său sânge.."  (Friedrich Wilhelm Nietzsche)

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro

Comments (4)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment