Majesty

Când priveam înregistrări video ale concertelor unor copii extraordinari, Evgeny Kissin la pian cântând Chopin la 12 ani sau Itzhak Perlman la vioară, un băieţel agil care abia scăpase de poliomielită, mintea îmi era chinuită de o întrebare: cum poate un copil să înţeleagă acea muzică pentru a o interpreta? Consideram că acea muzică implica maturitate, experienţă. trăiri, durere. Abia după ce ştiai ce înseamnă viaţa puteai să înţelegi ceea ce cânţi. Cum puteau ei, atât de mici, interpreta genial lucrări atât de mari?

Ce înţelegem din lumea care ne înconjoară? Dincolo de cât de bine ar spune Chopin că a fost înţeles de Kissin, cât de bine înţeleg ceea ce se întâmplă în fiinţa din faţa mea? Când un copil nu primeşte acceptul de a ieşi afară (iar mingea se izbeşte obsedant de peretele blocului), ceva se rupe în el. Plânge cu foc. Iar eu, omul mare, mă uit la el cu detaşare. Depărtarea mea e durerea adunată, făcută pachet, mistuită, în concluzie sunt altfel. Aşa va ajunge şi el cândva...
Da, lumea este pentru mine ceea ce se vede din peşteră, din diferite colţuri, cu diverse nuanţe. Afară e altceva...Lumea e altfel pentru fiecare, adică lumea asta mare e o sumă de lumi proprii. Foarte simpatică ideea celor de la National Geographic: câţiva înţelepţi ai unui trib, plimbaţi din „sălbăticie” prin lumea noastră civilizată, se întorc şi descriu uimiţi cât de ciudată li se pare perspectiva noastră asupra vieţii. Nu superioară, ci deplasată. Oglinda documentară se întoarce şi se pare că emisiunea poate fi realizată şi invers, nu omul capitalist progresând este şi trebuie să fie etalonul. A schia, un sport şi un hobby absolut firesc, este pentru cei din trib inepţia urcării unui deal doar pentru a-ţi da drumul din vârf. E lumea lor. E lumea noastră.
Dincolo de considerente generale, cred totuşi că în plan practic nu ar trebui să fim aşa departe unii de alţii. Mă refer la raportarea tuturor la un standard drept. Unul a greşit, deci e vinovat. Celălalt a fost corect. Însă  aceiaşi doi oameni pot jura amândoi, în acelaşi timp, în tribunal că fiecare are dreptate. Fiecare cu lumea lui, cu propria perspectivă asupra legii, asupra idealului. Ne închidem prea mult în părerile noastre, credem că totul se poate schimba în jur în funcţie de umila noastră crăpătură perceptivă.
Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi! Porunca lui Isus Hristos e singura cale spre globalizarea care respectă, în acelaşi timp, specificul individual. Dar n-aş îndrăzni să merg mai departe fără cea de-a doua: iubiţi-vă cum v-am iubit Eu.
Iar Eu Mi-am lăsat propria lume.

 

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro