Joi În parcare la Plus, mergând grăbit spre maşină cu baxul meu de apă plată, văd un domn în vârstă care îşi aşeza meticulos cumpărăturile în portbagaj. Aparent, întrezăream un cuplu simpatic de moşuleţi civilizaţi, cum cu drag priveşti în Vest, care se bucură cu bun-simţ de ultimii ani de viaţă. Ciudat, doamna lipsea. Mai toate portierele deschise. Continuându-mi drumul, o zăresc (din păcate)…încercând să se ascundă după una dintre ele, soţia, ghemuită, urina. Am fost amândoi neplăcut surprinşi de întâlnire, iar ea a avut grija să bâiguie cuvintele: „Îmi cer scuze, dar dacă vă…uitaţi!”
Eu plecasem de mult, îmi era deja prea greaţă. De multe la un loc, iar printre primele de ţara asta în care nici măcar oamenii peste 65 de ani nu au bun-simţ. De mintea noastră îmbâcsită care nu se va reface niciodată în întregime. Mi-au răsunat, pe drumul spre casă vorbele ei:”…dar dacă vă uitaţi!”
Dacă existaţi. Dacă mă raportez la d-voastră. Eu nu am nicio vină şi nu fac nimic rău. Chiar nu ştiu de ce nu mă duc în mijlocul parcării să fac chestia asta, oricum problemele sunt ale altora, care privesc. Poate, însă, că ar trebui să îmi cer scuze…dar nu pentru că aş face ceva rău în sine, ci pentru că vă uitaţi la mine. Pentru că m-aţi descoperit. Pentru că mă raportez la d-voastră.
Am distrus noţiunea de păcat, ar fi total demodat să încep aici să argumentez prin ea. Totuşi convenim cu toţii că o doamnă respectabilă de peste 65 ani, în apropierea unui centru comercial dotat cu toaletă, nu ar trebui să urineze în parcare. Ceea ce a făcut concluzionează sec ce a reuşit să adune pe drumul vieţii, caracterul ei. Dar modul în care se scuză e o plagă a noastră, a tuturor, chiar dacă ne dezumanizăm pe întuneric, în ascuns.
Eu nu greşesc, eu fac ce vreau. Principala grijă nu e să evit greşeala, ci să nu mă vadă nimeni. Dacă nu m-a aflat nimeni, totul e ok. Dacă totuşi cineva a dat peste mine, o parte mare din vină e a lui. Încep să arunc cu noroi, să îl condamn că ştie, că a văzut, poate că a spus mai departe, că îl interesează viaţa altora, că bârfeşte, că îmi pătează numele. „ De ce vă uitaţi?”
Hoţul neprins nu e nici măcar hoţ, e curat ca lacrima. Pentru că moralitatea nu mai este de sine stătătoare, ci de conjunctură. De ochii lumii. În caz de control. De gura altora. Ecou al obstacolelor întâlnite de urletul faptelor mele.
În urmă rămâne dâra, mizerabilă, împuţită, peste care dau mereu alţii şi alţii, înjurându-te pe tine, cea care ai inaugurat-o, sau continuând în spiritul ei, până ce nu mai putem trece prin parcări, ganguri, pasaje, lume.
Teribil de greu să trăieşti afectat de concepte ale cărui Inventator şi Implementator nu îţi mai trebuie. Să-ţi fie chipul dumnezeirii în tine povară!
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
