Joi Sunt nebun după zâmbet. E 100% pe gustul meu. Dacă îmi ceri să compun o poezie sau versurile unui cântec, vei găsi aproape sigur cuvântul „zâmbet”. În mintea mea, acest gest simplu exprimă enorm. Este frumuseţea interioară a oricărui chip, modalitatea impecabilă de a ieşi dintr-o situaţie încurcată, semnul aprecierii, rostirea unui mesaj codat între doi interlocutori…
Aş putea scrie mii de vorbe despre ce poate însemna un zâmbet, dar dintre toate, una singură mă obsedează: discreţia. Măsură potrivită din toate, cu inserţii ferme de pozitiv. De bine. Nu eşti trist şi îmbufnat, deci zâmbeşti, arătând că fereastra s-a deschis în aşteptarea soarelui. Nu râzi nebuneşte, indiferent la greul din jur, gata de distracţie cu orice preţ, dar zâmbeşti pentru că „ştii de glumă”.
Zâmbetul e o atitudine. Felul acesta de a fi, între două extreme, uşor perfect, practicat cu naturaleţe, e cuceritor. Am nevoie de mine aşa – zâmbind - am nevoie de cel de lângă mine aşa. Vreau să simt că putem începe, poţi să mi-o spui printr-un zâmbet. Vreau să afli că mi-a plăcut, te voi lăsa să citeşti printre frânturile unui zâmbet. Pot câştiga atâtea nuanţe, încât ne vom cunoaşte la adăpostul unui zâmbet. Dacă eşti tot numai un zâmbet, îmi vei cădea curând cu tronc.
L-am găsit însă pe el…avea ceea ce îmi plăcea. Dar îl avea diform. L-am numit „zâmbetul de trei secunde”. Apărea pe faţa lui automat ca reacţie la anumiţi stimuli, ţinea fix 3 secunde şi dispărea subit. Ca un nor care face umbră, imagine derulată foarte repede. Pentru prima dată în viaţă, nu-mi doream să se zâmbească. Mai bine ar fi rămas implacabil, rece, vedetos, intervievat, autosuficient. Zâmbetul său părea o plantă care nu a prins rădăcină şi mătură uşor faţa pământului. Când vine vântul mare, îţi dai seama că ea nu e de acolo, ci că a venit şi se va duce mereu. Naturală era lipsa zâmbetului, dar el simula toată frumuseţea descrisă mai sus şi şi-o asuma. Faptul că zâmbetul nu putea zăbovi îmi demonstra clar că nu venea din interior, ci era o mască nefixată.
Am învăţat de la fast-food să fast-smile. Consecinţele sunt tot anomalii de digestie a lumii în care trăieşti: insensibilitatea, obezitatea imaginii de sine, lipsa de mişcare de pe poziţiile înalte cucerite.
Pentru mine, dacă nu zâmbeşti, nu însemni nimic. Dar dacă zâmbeşti pentru că aşa se face, nu faci decât să acoperi groapa cu o eşarfă pală. Se vede şi nimicul de sub ea, şi puterea de a nega lipsa, implicit de a nu vrea să o umpli. În zâmbetul tău, văd totul…sau nimic. Ce eşti.
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
written by rosu ciprian, 19 februarie, 2009
-
- +0
-
-
