Joi 
Sunt fascinat de modul în care suntem. Câteva lucruri din noi, din mine, mă fac să fiu sigur că am fost creaţi de Dumnezeu. Am vorbit joia trecută despre unul dintre ele: capacele de wc în culori vii şi împodobite cu scoici captive. Adică, predilecţia pentru frumos (gest inutil şi neprofitabil) în mai toate situaţiile...între ele, unele care nu-l reclamă aproape deloc.
Astăzi voi mai adăuga două. Primul este o obsesie personală. De când am început să înţeleg cuvintele mamei, sfaturile bunicului, încruntările bunicii, admonestările doamnei învăţătoare, urechelile tatălui, poruncile Bibliei, cererea societăţii, îmi răsună în minte din ce în ce mai tare „bunul simţ”. Când eram copil, nu exista laudă mai mare decât să se spună despre mine că sunt „un băiat cu bunul simţ.”
Acum, când am crescut, ceea ce caut în persoanele care mă înconjoară şi baza pentru a începe să investesc în ei este bunul simţ. Nu contează că eşti ateu sau ce religie ai, dacă eşti un om cu bun simţ. Englezii au intuit atât de fantastic această trăsătură umană generală când au îmbrăcat-o în cuvinte: „common sense.” Simţul comun, traducere brută, adică ceea ce ar trebui să simtă toţi, pentru că face bine tuturor. O sumă de...bine. Nu e nici lege, nici dreptate, nici impunere, nici normă religioasă. Dar toată lumea ştie că unul sau altul este nesimţit când face una sau alta. Nu mă puneţi să definesc, e ca şi cum ar trebui să-mi desenez amprenta degetului care ţine creionul. Bunul simţ e în noi, oamenii, în conştiinţă, e ceea ce ne salvează de la măcel în autobuz, de la înot prin gunoaie. De la ceea ce suntem tentaţi să fim. E absenţa gravitaţiei pe Lună: nu zburăm ca îngerii, dar nici nu ne prăbuşim la pământ. Ţopăim, arătând că venim de undeva de mai sus. Că am fost creaţi de Dumnezeu la un anumit standard la care mai ţinem încă, mulţi fără a şti de ce.
Al doilea...Bergson încearcă într-un eseu să (îşi) explice de ce râdem. Animalele nu râd. Oamenii comit adesea acest gest, de multe ori la scară generală. Adică, atunci când un bărbat se apleacă şi i se rup pantalonii, toţi cei din spatele lui izbucnesc în râs automat. Sau prezenţi în sală la o comedie, spectatorii formează un cor ce răspunde prompt şi la unison la glumele actorilor. Pe lângă latura socială accentuată de Bergson (râsul ne uneşte), definiţia sa e extrem de provocatoare: noi, oamenii, ne raportăm la standard, reper; când identificăm distanţă faţă de acest reper, reacţia este râsul. Pantalonii sunt meniţi să acopere un bărbat, acesta este reperul universal. Când s-au rupt, râsul semnalează distanţa faţă de normal. Şi atunci, mă întreb din nou: de unde ştim toţi ce e normal, care e reperul? Cum ar trebui să fie.
Se pare că Cineva a plăsmuit genetic binele şi normalul, iar noi le purtăm, fără a şti ce comori ascundem. N-ar fi interesant să fim ce-am fost meniţi să fim? Sau măcar să faci cunoştinţă cu...El este cu siguranţă Cineva, oricât de controversat. El Se există, iar existenţa Sa e atât de pregnantă, încât semnele ei reverberează încă în tine.
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
