Joi Când mă apuc să scriu, pe undeva îi înţeleg pe dadaişti...îşi aruncau la întâmplare cuvintele în loteria artei şi era treaba ta să găseşti sensul.
Lumea trecuse prin curente artistice care mai de care mai sofisticate, raportate unul la altul, îmbunătăţind, progresând până ce s-a scârbit şi a stabilit că nu mai programează nimic în domeniu. Dadaismul a fost punctul maxim al dezordinii; şi chiar atunci pentru a funcţiona, au avut nevoie de un element al ordinii. O regulă.
O caracteristica spre identificare, o formă de a se distinge de ce mai fusese. Un atribut comun. Un principiu care încerca să se nege pe sine: nu vom mai sluji niciunui principiu!
Iată ce va însemna dadaismul. Stabilind să îl urmeze, deja o făceau.
Când şi-au ales numele, au căutat o combinaţie de litere care nu purta nicio semnificaţie, golită de puterea cuvântului. În momentul când au rostit-o, a câştigat tot ceea ce nu doreau să aibă. Dada a devenit simbol şi a prins viaţă proprie într-o clipă, deşi ar fi trebuit să susţină hăul.
În „La vida e bella”, un anumit personaj rosteşte o ghicitoare: „Când îi rosteşti numele, dispare”. Răspunsul este...liniştea.
Au desluşit-o şi dadaiştii prin ei înşişi, dar au sfârşit doborâţi de ea. Nu se ştie ce trezeşte dintr-o dată naşterea unui principiu în orice, chiar în impunerea morţii principiilor. Nu putem spune de unde suflă boare de sens peste orice încleştare de litere. Ceva este şi nu poate să nu mai fie. Iar cei care luptă chiar împotriva sa sfârşesc învinşi, victime ale propriilor arme.
Dumnezeu e veşnic. Atunci când vrei să-L reduci (ca ateu, la 0 / ca nesimţit, la 1 bun de batjocură / ca şi credincios pe ½ , la...jumătate ), El rămâne în demnitatea Sa întreg, iar tu ...0, 1, poate ½. Dacă nu te raportezi la El cu respect (în final, cedând 100%), gestul tău e doar dovada de slăbiciune a recunoaşterii importanţei Sale.
E clar cât 2 de da. Dada.
