Majesty

Am deschis. Intuiam după ce se vedea pe vizor ce avea să urmeze…Şi totuşi, deşi în faţa mea era cineva care cerşea, ceva era incredibil de altfel. Tonul mieros, în acelaşi timp rece. O disperare studiată, jumatate realitate plină de afect, jumătate raţiune. Cuvintele au început să curgă cu o constanţă şocantă. Fără repetiţii, fără limbaj colorat, fără greşeli.

„ Mă iertaţi că vă deranjez, vă răpesc doar puţin din timpul dumneavoastră. Nu este treaba nimănui, sunt anumite circumstanţe care m-au adus în această postură de a cerşi…În fine! Nimeni nu este obligat sau dator să mă ajute, ştiu asta foarte bine. Cu toate acestea, dacă îmi puteţi dărui ceva…vă mulţumesc încă de pe acum, oricare ar fi răspunsul, şi vă rog să mă scuzaţi.”

Subit, în mintea mea, au început să se îngrămădească prea multe gânduri. Eram şocat. Încercam să explic spectacolul din faţa mea, pentru că iniţial am simţit că sunt spectator şi nu actor. Ca şi cum te-ai duce la teatru, relaxat, gata să priveşti, şi un actor coboară de pe scenă la tine şi te bagă în seamă, în lumina reflectoarelor, în acţiune. Acum devenisem prea spectator şi trebuia să redevin urgent actor, pentru că cea care cerşea…doamna…aştepta un răspuns. Am spus un simplu nu, bâiguind „nu am acum”, atât am putut scorni atunci, iar ea a continuat clar şi sigur:
„Nu vă faceţi nici o problemă, chiar vă rog să nu vă simţiţi în nici un fel…înţeleg situaţia. Îmi cer din nou scuze că v-am deranjat, o seară bună în continuare.”

Am închis uşa. Nu îmi puteam reveni. Ce fusese asta? Nu că toţi cerşetorii ar fi trebuit să fie nişte rataţi intelectual, dar…aici nu era vorba numai despre educaţie, ci despre strategie, despre felul în care se negocia. Părea un soi de guru al cerşetorilor, un „next level”, un absolvent al unor cursuri de profil. Cum ştiu eu ce trebuie să fac atunci când vând asigurări, aşa ştia ea să fie cerşetorul ideal: politicos, neagasant, care acceptă orice răspuns cu aceeaşi siguranţă, care ştie să te facă să te simţi bine cu ceea ce eşti (un calic, un zgârcit), alungându-ţi dulce eventuale remuşcări că ai spus „nu”, totul pentru a lăsa loc de a doua oară. Perfect. Impecabil.

Îmi imaginam o Filantropica…ştiţi replica celebră din film, „fiecare cerşetor trebuie să aibă o poveste”. Să îţi imaginezi atunci când îl vezi drama prin care a trecut de a ajuns aici. Un bătrân care cântă la vioară = un fost celebru violonist, o traumă psihică, o dramă…toate pentru a te determina să contribui la atenuarea ei. Aveam aceeaşi senzaţie acum, pe seama sentimentelor mele amuţite de poveste: o doamnă din mediul universitar care în urma unei dezamăgiri în relaţiile familiale sau a unei boli a rămas în imposibilitatea de a mai munci, dar care îşi realizează statutul, totuşi disperarea o mână, în acelaşi timp ceea ce este o frustrează…complicat.

Sincer să fiu, nu i-am dat nimic pentru că nu îmi era clar. Pe de o parte, îi lipsea ceva din conceptul de cerşetor: era obiectivă, ieşea în afara ei şi vedea lucrurile clar, ceea ce însemna că nu era neapărat disperată, situaţie care nu justifica cerşitul…Nu minţea evident, mai degrabă tăcea în anumite privinţe decât să o facă, accepta elegant refuzul, nu se umilea, nu insista. Nu greşea. Nu mă enerva. Mă enerva că nu mă enerva.
M-am văzut pe mine în ea.

Mă văd în faţa cerului, în rugăciune. Dumnezeu a murit pentru mine. Eu…joc un rol tenace, ca şi cum n-aş şti cum stăm. Vreau să primesc tot ce am nevoie, dar am demnitatea mea. Să fiu măcar puţin…eu. El mă iubeşte prea mult să mă trateze cum merit, dar eu ştiu tocmai asta şi plusez exact aici. Nu vreau să fiu un cerşetor la viaţă…nu recunosc nici faţă de mine. Oricând sunt mai exotic, mai demn, mai abil, mai mult decât nimic, mai…eu. Pot trăi cu orice răspuns, da sau nu.

Eu, omul, creat, răscumpărat apoi prin moartea Celui ce este Tot, eu, nimicul care a învăţat alege şi manevra cuvinte, pot trăi fără Dumnezeu. Sunt, nu contează ce am fost, nu insist să mai fiu, sunt omul secolului XX, depresiv, exuberant, incoerent, ilogic, inteligent. Cerşesc, totuşi, printre altele…

Nu uita că până şi punga pe care o ai în mână ţi-a dat-o El, de milă.

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro

Comments (7)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment