Majesty

“De astăzi înainte, tu eşti cea mai bună prietenă a mea!” Celelalte două fetiţe râvnesc la titlul acesta, dar se repliază repede şi se îmbrăţişează cu o dragoste bruscă, refugiindu-se în relaţia lor separată. Astăzi, când am venit de la muncă, se salutau două rivale, încrucişat, şi îşi zâmbeau, ca şi cum ar fi fost…cele mai bune prietene. Uitaseră.
Ciudat amestecul din copii: preocupare pentru capul listei, dar totuşi uitarea rapidă a poziţiilor. Majoritatea sunt obsedaţi să ajungă pe primul loc şi atunci când ne jucăm cu ei, să le facem pe plac, îi lăsăm să câştige. Imaginaţia lor continuă ideea primului; eu inventam adesea jocuri şi nu le terminam până când nu le luam de la capăt şi le câştigam. Nu suportam să nu câştig, să nu fiu vedetă. Inocenţa copiilor stă în memoria fantastic de proastă. Ceea ce se schimbă atunci când cresc.

Am mai pierdut ceva din copilărie până acum: afirmaţia „vei fi cea mai bună prietenă a mea” implica o parte care onorează şi una care era onorată. Pe atunci, ierarhia era foarte bine stabilită: eu, de exemplu, nu eram cel care ar fi spus fraza asta, ci unul care o aşteptam cu nesaţ de la alţii mai buni. Nu puteam să rostesc acele cuvinte, pentru că nu mi se cuveneau. Munceam însă pentru a le auzi: aduceam mingea de foarte departe, stăteam în poartă până amorţeam. Primirea binecuvântării din acele vorbe mă propulsa mai departe. Sigur că am ajuns să le spun şi eu altora, dar la timpul potrivit.
Nu sunt un adept al egalităţii, pentru că ar trebui să susţin ceva ce nu există. Mi-ar plăcea mai degrabă o ierarhie clară, în care fiecare îşi ştie mai bine lungul nasului. Cred că am fost creaţi şi că apoi am fost îndemnaţi să creăm. Aşadar, ştim din prea început cum e să fie Cineva mai bun (Cel mai bun chiar) şi înţelegem că un anumit concurs al factorilor (experienţa, timpul, talentul, munca) ne face mai buni. Avem şefi şi suntem şefi. Avem prietenul de la care învăţăm, mentorul şi suntem cel care învaţă, la rândul său.
Nu vreau să uit niciodată să rămân imatur. Privesc, cu greaţă, oameni care au îmbătrânit în loc să fie copii. Se spune că bătrânii dau în mintea copiilor. Singura diferenţă între un bătrân şi un copil: orgoliul. Orgoliul îţi fură jumătate din imagine: cea care aşteaptă ca cineva să fie mai bun. Uiţi intenţionat de Dumnezeu, pentru că trebuie să scapi de imaginea primordială care îţi chinuie amintirea nimicului pe care îl reprezinţi. Le ştii pe toate. Le ai pe toate. Eşti cel care le face cel mai bine pe toate. Existenţa ta este balsam pentru nevrednicii care îţi fac curte.
Mi-e scârbă de mândrii. Sunt cei care refuză progresul, fiindcă trebuie întâi să accepte că mai există paşi în faţa lor. Sunt cei singuri, pentru că nu respectă pe nimeni mai mult decât pe ei. Mă uit cât mai des la copii şi încerc să-mi duc viaţa precum joaca aceea uimitor de organizată, perfectă, unde e natural să fii uneori mai mic, alteori mai bun. Şi apoi, dacă Cel mai bun dintre toţi, Isus Hristos, a ştiut unde Îi este locul, poate că acesta este un ingredient al „Cel mai bun”?

 

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro