Majesty

« Mami, dar cartofi muraţi se poate? », întreba curioasă o fetiţă pe mama disperată să găsească varză cât mai înfoiată. Am zâmbit discret; ăsta e preţul plătit atunci când oamenii mari învaţă lumea pe oamenii mici. Câteva ore mai târziu, în sala de mese a spitalului, un tânăr calm, cu mâna în gips, se apropie de noi cu chef de vorbă. « Eu sunt colegul de pat al lui Florin! » ; Florin era cel pe care îl vizitam. L-am invitat să stea cu noi, i-am dat un măr şi a insistat să îl rupă în două, pentru a-l împărţi cu un alt curios, deşi cu singurul deget care se eliberase din gips nu i-a fost prea uşor. « Ce ai păţit la mână? » l-am întrebat.  « S-a întâmplat când bombardam Rusia, nu am fost atent şi am căzut aici în Moldova. Am vrut să omor o fată, era racket…dar mi-a scăpat, nu am reuşit. »

« Dar tu ştii că nu e bine să omori, nu? » « Da, ştiu, nu am omorât niciodată în viaţa mea. O muscă, un gândac, dar atât…Am văzut la televizor, românii nu mai mănâncă mere în ziua de azi. De ce ? Sunt altele…portocale, nectarine. Mă împac bine cu Florin. Azi a venit un băiat nou, cu ochi albaştri, cred că e cam speriat, e nevoie să îl lege de pat că se cam agită. Se vede că abia a venit aici. »

Toate aceste vorbe îi veneau normal, de la sine. Eram în Spitalul Clinic de Psihiatrie şi nu-mi venea decât să tac. Să îi strâng poate în braţe pe acei oameni murdari care îmi stârneau o milă groaznică. Să le dau de mâncare. Să le aduc un pat mai nou, o pijama mai întreagă.  Deşi mi-ar fi frică de ce ar înţelege ei din toate aceste gesturi.
Am plecat cu o mulţime de întrebări. Aş putea ajunge vreodată în acest loc ? Cine stabileşte ce este normal şi ce nu? Ce gândeşte Dumnezeu despre aceşti oameni?

Trăim aşa cum am prins. Învăţăm de mici că nu se poate cartofi muraţi. Că nu e bine să omori. Că e bine să împarţi mărul. Că în România se mănâncă mere. Învăţăm unii de la alţii ce e normal, ce se face, ce e alb şi ce e negru. Ajungem la maturitate cu mai mult sau mai puţin bun-simţ, cu un adânc realism, cu normalul înfierat aproape ca genetic. Şi totuşi, sunt printre noi oameni care îndrăznesc să ignore toate acestea şi în mintea lor chiar bombardează ţări şi încearcă să ucidă fete racket, mint că au înfăptuit acestea fizic, dar cred chiar ei întru totul, încât a spune că au minţit e incorect. Aceştia sunt nebuni. Sunt izolaţi şi se refugiază în lumea lor. O lume paralelă, cu o mulţime de inadvertenţe, incorectitudini, inepţii. Cu toţii ştim că gândurile lor sunt incorecte. Nu sunt ca lumea. Nu sunt potrivite. Nu sunt normale. Să îndrăznesc totuşi să mă întreb…de unde ştim toţi să încadrăm nebunia în nebunie şi normalul în normal ?

Ei, nebunii, ar spune că lumea noastră e nebună. Noi, normalii, am fost mereu mai mulţi. E atât de logic să afirmi că apa va curge la vale, încât eşti nebun dacă o aştepţi pe deal ca să o bei. Şi totuşi, de când 7 miliarde de oameni diferiţi sunt de acord unul cu altul ? De când avem atâtea în comun, de ce atâtea valori reciproc respectate, de unde legile nescrise, pe care nimeni nu va simţi vreodată nevoia să le scrie ?

Am dorit astăzi, când un băiat calm mi-a expus cu dezinvoltură propria sa lume în sala de mese a Spitalului de Psihiatrie Socola, să mă apropii mai mult de punctul zero. De momentul în care s-a pornit jocul de-a lumea şi primele noastre mame au hotărât toate ce e bun de pus la murat şi ce nu, făgăduindu-şi să transmită cu sfinţenie mai departe doar aceste reguli, urmând ca cei care îndrăznesc să gândească altfel să se încadreze la « balamuc ». S-a inaugurat normalul, binele, ne-am rafinat între timp şi l-am pus în cuvinte de Lege, iar de atunci încoace, din generaţie în generaţie, ne normalizăm prin consecinţă.

Trebuie să fii nebun să crezi povestea asta, nu ?
Cam aşa voi scrie săptămână de săptămână, încercând să leg una sau alta de punctul zero. Refuzând să luăm semnificaţiile de-a gata. Oare ce crede Dumnezeu despre oamenii aceia ?

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro

Comments (5)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment