Joi Vineri seara, în timp ce conduceam spre casă, la o trecere pietoni două maşini oprite cam brusc, una lângă alta. Şoferul BMW-ului, înalt, bine făcut, urla la cel din Opel cu toată puterea: Te omor! Pesemne că era foarte nervos, deoarece a plecat de lângă Opel încercând parcă să treacă peste, a trântit portiera atât de tare încât mie mi s-a părut că a devenit brusc de nedeschis, închegată, lipită...Dar s-a întors şi a redeschis-o, sărind direct către faţa şoferului mic şi speriat din maşina vinovată.
Am trecut mai departe, oarecum blocat de aceeaşi spaimă ca atunci când, copil fiind, vedeam doi oameni bătându-se. Şoferul BMW-ului m-a depăşit nervos prin dreapta.
Astăzi pe la prânz a intrat în biroul meu un om dezinvolt, atent, respectuos, plăcut (făcea glume nimerite), înalt şi bine făcut. Un Casco pentru un BMW. Conversaţia a fost în regulă, un client care trecuse prin domeniu şi înţelegea repede termenii, intuia ce aveam a spune, aprecia sfaturile mele. Mâine urmează să semnăm. Într-o oarecare măsură, dacă ar fi toţi cei care intră pe uşa biroului meu aşa...
Era el. Adică fizicul era acelaşi. Avea şi BMW...
În urmă cu o săptămână concluzionam trist, în acelaşi birou în care se scurge marea parte din viaţa-mi, că suntem extrem de diferiţi în realitate faţă de ceea ce credem că suntem în mintea noastră. Astăzi îmi dau din ce în ce seama că nu putem juca atât de bine o piesă fără convingere interioară, fără a crede în mesajul ei.
Credem în noi, atunci când suntem buni şi plini de glume politicoase. Credem în noi atunci când urlăm şi stârnim sânge. În ambele cazuri, suntem bine făcuţi.
Cine să spună ce suntem cu adevărat? Cine deţine adevărul, obiectivul?
Pe cine interesează? Pe nimeni, atâta vreme cât nu e şofer de Opel. Pe nimeni, cât timp vinde asigurări.
Nu avem nevoie de Dumnezeu. Deşi uneori, când alţii sunt cei bine făcuţi...
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
