În ciuda a ceea ce îmi spui, nu am nevoie decât de un singur lucru pentru a-mi da seama de ceea ce eşti: o evaluare în procente a timpului tău. Vreo 3 tineri cărora li s-a întâmplat asta au ajuns la 47% din timp dedicat jocului Second Life. Având în vedere că o treime dintr-o zi dormim, o altă treime muncim…atunci aveau o problemă.

"De ce l-aţi numit Second Life (A doua viaţă)?”
„Am înnebunit gândindu-ne…Există acel clişeu al marketing-ului, despre aspect şi beneficii. Să luăm drept exemplu o tunsoare nouă. Aspectul este…o tunsoare nouă. Beneficiul este o prietenă trăsnet. Am râs despre asta şi ne-a venit ideea beneficiilor unei lumi virtuale globale – o nouă viaţă.” (Philip Rosedale)

Era cândva sâmbătă seara, seara învierii. Prietena mea de atunci fiind ortodoxă, am mers împreună cu familia ei la o biserică liniştită, ce păstra parcă un farmec aparte. Strângeam încet în minte traducerile ei despre ce vedeam: ce înseamnă un cântec, de ce înconjurăm biserica. Aveam în mână o lumânare şi am primit lumina sfântă pe care o îngrijeam cum puteam...Atât de frumos curgeau luminile printre case, în acea seară călduţă de primăvară, iar eu, deşi îndrăgostit, simţeam că ameţeala mea este totuşi de mai sus de nori. Am aflat că primul care trebuia să ducă lumina în casă trebuia să fie un bărbat şi că era foarte important ca acea candelă special pregătită să se umple de lumina de la biserică. Îmi ţineam lumânarea timid, dintr-un soi de afecţiune pentru lumină, însă fără a mă simţi în vreun fel implicat în simboluri...mă credeam oarecum outsider şi mi se părea de bun-simţ ca simbolurile să se împlinească prin cei ce credeau în ele.

„Scrie despre scorţişoară!” mi-a spus ea zâmbind ştrengăreşte...Ştiu despre ce vreau să scriu mereu, dar am vrut să mă joc cu ea. Iar pentru că ochii ei au văzut o lumânare cu aromă de...aşa a rămas.

Duminica, fetele de la Amicus fac mâncare şi o aşază în caserole de plastic. Apoi, mergem toţi la Gară, o împărţim şi ne ducem unde ştim că ne aşteaptă deja…sub pod, pe la piaţă. Evelina a primit o invitaţie interesantă de la un băiat din grupul lor - oamenii străzii – „Vino să îţi arăt unde stau!” Pentru a-i câştiga încrederea, s-a dus la „vilă” – o casă părăsită unde, îngrămădiţi de frig, împodobiţi de mizerie, se strâng oameni mari şi copii prea mici, unde vântul nu se ceartă cu prea multe geamuri, iar belşugul n-a binevoit să zăbovească. Nu trebuie să vă spun prea multe ca să vă imaginaţi „conacul”…La ieşire, băiatul a condus-o parcă special pentru a exclama sincer, chiar entuziasmat: „Stau bine, nu?”