“Cum te cheamă?”
Bunica îi repeta obsedant că trebuie să vorbească la persoana a treia, însă, deşi încerca din greu, nu îl ţinea decât câteva minute. Stătea în spital pentru că îşi făcuse praf nasul prin întâlnirea cu o bancă din parc. Bandajul era atât de mare, încât nu puteai spune dacă era frumos sau nu. Slab, vorbăreţ, un băieţel îmbrăcat într-o cămaşă de noapte verde cu motive orientale. Uitasem să vă spun, Samir era copilul unui tată arab (care plecase fără urmă în ţările lui) şi a unei mame românce (care muncea acum în Italia, probabil din prea mare nevoie de bani pentru datorii şi cei patru copii).

Eram în plină veselie. Prietena noastră venise din Italia, după multă vreme. S-au desfăcut sticlele cu suc pe piane şi ne aşternusem pe povestit. Afară un frig nebun, ce făcea ca înăuntru să fie şi mai cald, ca-ntr-o inimă bună. Totuşi, nu mai puteam sta…

Cei doi băieţei pe biciclete priveau cu nesaţ în sus, către pomul plin de cireşe abia pârguite : « Hai să luăm acum ! », zise cel mai rotunjor dintre ei. « Vine nenea şi ne dă el… » îl ţinea în loc cel mai slăbuţ. « Ne-a mai spus el mai demult că ne dă când se coc şi uite…acum sunt aproape gata şi nu ne-a chemat să ne dea nimic. Hai să ne luăm noi ! »

"Mi-am regretat adesea cuvintele, însă niciodată tăcerea." 

Nu vorbesc prea puţin, dar îmi pot reproşa adeseori că vorbesc prea mult. Iubesc expresia unui om care are ceva de spus, dar faţa îi exprimă suferinţa abţinerii. Puterea de a nu da curs cuvintelor este mai mare decât aceea care te face să ieşi din anonimatul tăcerii. E nevoie de oameni care să tacă, la fel cum este nevoie de oameni care să spună ceea ce gândesc. Dar de multe ori, tăcerea unui om îmi este garanţia că va vorbi cum trebuie, pentru că îşi face timp să-şi pregătească discursul.

Am fost întotdeauna paralizat de cerşetorii care nu au curaj să cerşească. De oamenii care transpiră durere, fără a fi nevoie să o strige. De bătrâni care sunt mai mult decât împinşi în stradă, dar nu pot să ceară. Încă de mic, mă uitam cu mirare în ochii tatălui atunci când vedea câte o bătrânică în colţ de piaţă şi mergea la ea cu ceva. Faptul că el, „cel puternic”, era mişcat de aceşti oameni a rămas în mintea mea ca un temeinic îndemn. După ce plecam, spunea cu emoţie, privind înainte: „Săraca, nici nu are curaj să întindă mâna. Mi-e cel mai milă de asemenea oameni cu bun-simţ.”