E incredibil. Pentru că, privind peste toţi cei care au sau nu au câte ceva în lumea asta, există un lucru pe care ar trebui să îl avem toţi: timp.
Disperarea de a pierde până şi acest logic bun duce la un anumit mod de viaţă. Deşi nu avem timp să facem, avem nevoie să facem, vrem să facem. Şi atunci facem altfel: nu am timp să dorm – beau cafea. Nu am timp să iubesc – fac dragoste. Le comprimăm. Nu am timp să mă rog – dau bani să se roage altcineva (sfântul, preotul). Nu am timp să mănânc sănătos – fast-food. Adrenalina goneşte prin noi, nopţile cu somn sunt din ce în ce mai scurte şi viaţa trece pe lângă netrăită.

Am fost martorul a trei înmormântări „uriaşe” în timpul vieţii mele.
Prima pe care mi-o amintesc a fost a Prinţesei Diana. În Londra au venit aproximativ 3 milioane de martori îndureraţi, transmisiunea TV a evenimentului se pare că deţine recordul de audienţă al tuturor timpurilor: 2,5 miliarde de telespectatori.
(La doar o săptămână, Maica Tereza a fost înmormântată în India. Din motive intens comentate, câştigătoarea Premiului Nobel, devenită simbol al binefacerii creştine, nu s-a bucurat de un foarte mare interes. Principalul argument a fost victoria comercialului asupra nobleţei, deşi s-a discutat şi despre cât de controversată ar fi fost atenţia excesivă asupra acestui eveniment.)

E foarte probabil că eu şi cu cei de-o vârstă cu mine am fost (şi rămânem) mai naivi decât cei care s-au născut după noi. Spre exemplu, „doamna învăţătoare” mi-a fost o mamă mai mică. (Nu cred că mai este cazul elevilor de astăzi) A rămas în imaginile amintirilor mele cu parfumul unei icoane vechi, având chipul înconjurat de o aură. Părul ei creţ, bogat, statura înaltă (aşa mi se părea atunci), mâinile moi, glasul hotărât, toate le ştiu pe de rost şi le păstrez în adânc.
Am ajuns acum ceva vreme în clasa în care am stat primii patru ani de şcoală. Şocat de cât de mică mi s-a părut, dar şi cuprins de dor de tot ce a însemnat acea vreme în viaţa mea, mi-am făcut încet drum către doamna învăţătoare. Într-o seară, am apărut în faţa uşii sale. Nu a ştiut cine sunt, dar de îndată ce a auzit numele, întrebările despre mama, tata şi sora au început să curgă cu precizia unei memorii fantastice.

Eram la spălătorie. Vlăduţ se juca pe acolo. Vlăduţ e mic (deci îi plac lucrurile mici). Am fost oarecum şmecher şi l-am luat în braţe…Matizul meu era parcat lângă un BMW seria 7, ultimul model. L-am întrebat dacă îi place mai mult Matizul meu decât acel BMW superb. El s-a uitat nevinovat la mine şi mi-a trântit o lecţie: „Matizul acesta mic îl iubesc!”
Adică, nu se mai pune problema dacă îmi place sau nu.

A doua zi, dimineaţă, înainte de muncă, am cumpărat portocale şi un ou Kinder. Am făcut sucul (doar din portocale) şi am pornit spre spital. Samir era pregătit de plecare. Nu s-a uitat mai deloc la suc şi m-a luat de mână fericit că “facem o echipă” în asamblarea jucăriei de la Kinder. Bunica îi povestea încet soţiei că nasul său trebuie întărit cu ceva de metal, pentru că fusese zdrobit foarte grav.