Am fost martorul a trei înmormântări „uriaşe” în timpul vieţii mele.
Prima pe care mi-o amintesc a fost a Prinţesei Diana. În Londra au venit aproximativ 3 milioane de martori îndureraţi, transmisiunea TV a evenimentului se pare că deţine recordul de audienţă al tuturor timpurilor: 2,5 miliarde de telespectatori.
(La doar o săptămână, Maica Tereza a fost înmormântată în India. Din motive intens comentate, câştigătoarea Premiului Nobel, devenită simbol al binefacerii creştine, nu s-a bucurat de un foarte mare interes. Principalul argument a fost victoria comercialului asupra nobleţei, deşi s-a discutat şi despre cât de controversată ar fi fost atenţia excesivă asupra acestui eveniment.)

E foarte probabil că eu şi cu cei de-o vârstă cu mine am fost (şi rămânem) mai naivi decât cei care s-au născut după noi. Spre exemplu, „doamna învăţătoare” mi-a fost o mamă mai mică. (Nu cred că mai este cazul elevilor de astăzi) A rămas în imaginile amintirilor mele cu parfumul unei icoane vechi, având chipul înconjurat de o aură. Părul ei creţ, bogat, statura înaltă (aşa mi se părea atunci), mâinile moi, glasul hotărât, toate le ştiu pe de rost şi le păstrez în adânc.
Am ajuns acum ceva vreme în clasa în care am stat primii patru ani de şcoală. Şocat de cât de mică mi s-a părut, dar şi cuprins de dor de tot ce a însemnat acea vreme în viaţa mea, mi-am făcut încet drum către doamna învăţătoare. Într-o seară, am apărut în faţa uşii sale. Nu a ştiut cine sunt, dar de îndată ce a auzit numele, întrebările despre mama, tata şi sora au început să curgă cu precizia unei memorii fantastice.

Eram la spălătorie. Vlăduţ se juca pe acolo. Vlăduţ e mic (deci îi plac lucrurile mici). Am fost oarecum şmecher şi l-am luat în braţe…Matizul meu era parcat lângă un BMW seria 7, ultimul model. L-am întrebat dacă îi place mai mult Matizul meu decât acel BMW superb. El s-a uitat nevinovat la mine şi mi-a trântit o lecţie: „Matizul acesta mic îl iubesc!”
Adică, nu se mai pune problema dacă îmi place sau nu.

A doua zi, dimineaţă, înainte de muncă, am cumpărat portocale şi un ou Kinder. Am făcut sucul (doar din portocale) şi am pornit spre spital. Samir era pregătit de plecare. Nu s-a uitat mai deloc la suc şi m-a luat de mână fericit că “facem o echipă” în asamblarea jucăriei de la Kinder. Bunica îi povestea încet soţiei că nasul său trebuie întărit cu ceva de metal, pentru că fusese zdrobit foarte grav.

“Cum te cheamă?”
Bunica îi repeta obsedant că trebuie să vorbească la persoana a treia, însă, deşi încerca din greu, nu îl ţinea decât câteva minute. Stătea în spital pentru că îşi făcuse praf nasul prin întâlnirea cu o bancă din parc. Bandajul era atât de mare, încât nu puteai spune dacă era frumos sau nu. Slab, vorbăreţ, un băieţel îmbrăcat într-o cămaşă de noapte verde cu motive orientale. Uitasem să vă spun, Samir era copilul unui tată arab (care plecase fără urmă în ţările lui) şi a unei mame românce (care muncea acum în Italia, probabil din prea mare nevoie de bani pentru datorii şi cei patru copii).