Când eram mic, mama nu mă lăsa să-mi exprim recunoştinţa
Decât printr-un singur cuvânt:
Sărut-mâna!
Darul primit, astfel mulţumit, mă copleşea.

E limită de 50. Merge până la 59 km / oră. Sau…carnetul mi-l pot lua dacă am 50 km peste limita admisă, iar dacă limita este 70, devine logic că eu rulez cu 119 km / oră.
Restricţiile mă sufocă, respir puţin la limita lor superioară. Acolo, în kilometrul dintre 59 şi 60, se întâmplă ceva magic. Acolo se adună totul…poate mai mult în sufletul meu de roman pur, poate la fel ca la toţi cei de pe lume. Acolo sunt mai aproape de…interzis. Acolo pot intra rapid în ilegalitate.

De curând, un articol de pe descoperă.ro povesteşte despre…

Un britanic care vreme de 10 ani a trăit cerşind si dormind pe străzi este astăzi recunoscut ca un geniu, după ce a compus o simfonie fără a avea vreo pregătire muzicală, şi a ajuns milionar.  
Se pare că o traumă (moartea fiului său imediat după naştere) ar fi declanşat în mintea lui o „viziune muzicală”, timp de mai mulţi ani nereuşind să exteriorizeze partitura pe care şi-o imagina, ducând chiar o viaţă de mizerie, ca cerşetor şi departe de familie. Recuperat de un cântăreţ de jazz de pe stradă, acesta l-a ajutat să aştearnă pe hârtie ceea ce auzea, moment în care pentru el viaţa a reînceput, refăcută în mai toate domeniile.

În mintea mea, am luptat mereu să accept că „doar sufletul contează”. Pari extremist dacă nu trăieşti aşa, nu te integrezi. Oricând se aşază un ciudat lângă tine, trebuie să fii capabil să te porţi normal. În plus, încrederea trebuie să fie maximă: deşi cineva declară una, dar arată alta, să crezi că se poate. Nu ne mai împiedicăm de tipare, etichetă, ţinută corespunzătoare, aparenţe. Nu ai voie să judeci după asemenea standarde. O femeie e pură, deşi e goală. Un bărbat e serios, deşi e îmbrăcat fistichiu şi e beat. Eşti liber de interior. Exteriorul e în afara ta. Valoarea e în sine.

Am copilărit în comunism. Ştiam că îngheţata are forma unui pachet de unt (deci nu o pot mânca singur), că nu e deloc bine să decupezi cartela de ulei a bunicii (pentru că o nenoroceşti în domeniu timp de o lună), că graniţa României e capătul lumii, că televizorul e inutil. Din acestea…
De fapt că nu poţi avea niciodată tot ce îţi trebuie sau ce îţi doreşti. Că se stă la rând. Că nu avem căldură, dar o putem „fabrica” dormind împreună. Nu vreau să sune „comunist”, dar idealist privind în urmă, n-aş da copilăria mea pe nimic altceva decât acel comunism, din perspectiva acestor lecţii.