Nu e nimic pe lumea asta mai înfiorător decât să fii convins prin dragoste. Când vezi că nu meriţi, dar totuşi primeşti un dar special, eşti anulat din toate punctele de vedere. Nu ai nici un curaj să îţi exerciţi ego-ul, mândria. Îţi pare rău pentru tot ceea ce nu ai reuşit. Vrei subit să faci ceva. Iar toate acestea discret, fără vorbe şi ceartă, dar puternic, şocant. Ca o răpire.

După Revoluţie, m-am simţit ciudat să pot alege. Poate chiar mai târziu puţin…nu doar o gumă roz, în formă de ţigară, ci atâtea altele. Nu doar o ciocolată cu alune, cu un ursuleţ pe ambalaj, şi aceea adusă pe ascuns de la unguri, ci diverse. Uneori simt că am rămas cu un handicap de atunci: într-un mall mă simt stingher, agasat de forme, culori, preţuri, varietate. Nu mai filtrează nimeni nimic pentru mine, totul mi se deschide cu tendinţă spre plus infinit, iar eu sunt lăsat să decid.

by Edward Shillito

If we have never sought, we seek Thee now;
Thine eyes burn through the dark, our only stars;
We must have sight of thorn-pricks on Thy brow,
We must have Thee, O Jesus of the Scars.

Sunt câţiva dintre noi care îşi asumă responsabilitatea verdictului final. E greu să spui astăzi că ai dreptate. Totul e relativ. Mi-e milă de cei care ţipă mai tare ca cei care îi contrazic, de cei care se impun cu forţa; aleargă pe mlaştină. Mai mult, există tentative de vizionari care simt că despică lumea ca pe o portocală şi ţintesc direct la miez. Ei îţi spun fără să ezite ce mişcă lumea. Care e problema. Iniţiative de genul documentarelor Zeitgeist sunt mostre de asemenea verdicte: conspiraţie care conduce din umbră lumea. Mai actual, vezi cazul gripei porcine şi pliantele care circulă liber pe internet cu ameninţări clare: nu te vaccina, că ajungi mai bolnav.

În parcare la Plus, mergând grăbit spre maşină cu baxul meu de apă plată, văd un domn în vârstă care îşi aşeza meticulos cumpărăturile în portbagaj. Aparent, întrezăream un cuplu simpatic de moşuleţi civilizaţi, cum cu drag priveşti în Vest, care se bucură cu bun-simţ de ultimii ani de viaţă. Ciudat, doamna lipsea. Mai toate portierele deschise. Continuându-mi drumul, o zăresc (din păcate)…încercând să se ascundă după una dintre ele, soţia, ghemuită, urina. Am fost amândoi neplăcut surprinşi de întâlnire, iar ea a avut grija să bâiguie cuvintele: „Îmi cer scuze, dar dacă vă…uitaţi!”