Nu discut cât de reale sunt cele conţinute mai jos. Corect este cam aşa: Dumnezeu nu are o zi de naştere, Crăciunul nu este nici pe departe varianta corectă a acestui concept…dar modul în care ne raportăm la toate evenimentele pe care le trăim de-a gata spune ceva despre noi.
Am avut întotdeauna senzaţia că mă adresez unei lumi creştine. Suntem creştini, mai bine zis ne dăm creştini şi oricât am realiza ce înseamnă asta, tindem să o preluăm ca normalitate şi să o impunem. Dumnezeu ocupă un loc bine definit şi are câteva caracteristici / a făcut câteva lucruri unanim acceptate de întreaga lume creştină: e veşnic, atotştiutor şi bun, are autoritate prin faptul că a creat totul, S-a născut şi a murit pentru noi. Senzaţiile referitoare la divinitate survin ca urmare a imaginii pe care ne-am format-o deja: teamă, mister, neînţeles şi…recunoştinţă? Semnul de întrebare se aplică doar pentru ultima…ce simţim referitor la „S-a născut şi a murit pentru noi?”

Joi
Am deschis. Intuiam după ce se vedea pe vizor ce avea să urmeze…Şi totuşi, deşi în faţa mea era cineva care cerşea, ceva era incredibil de altfel. Tonul mieros, în acelaşi timp rece. O disperare studiată, jumatate realitate plină de afect, jumătate raţiune. Cuvintele au început să curgă cu o constanţă şocantă. Fără repetiţii, fără limbaj colorat, fără greşeli.
Drumul fusese lung de tot, mai lung decât era de fapt. În jur, poveste de iarnă, cu brazi cocoşaţi de zăpadă, cu sate purtând aroma focului în sobă, cu albul calm…însă nu atunci când eşti într-o maşină prea uşoară, cu nişte cauciucuri de vară roase, care urcă muntele în zigzag şi patinează prea puţin artistic. „Rugaţi-vă întotdeauna!” scrie în Biblie, iar dacă vreodată am găsit aceste vorbe nerealiste, ieri le-am trăit şi confirmat.
« Mami, dar cartofi muraţi se poate? », întreba curioasă o fetiţă pe mama disperată să găsească varză cât mai înfoiată. Am zâmbit discret; ăsta e preţul plătit atunci când oamenii mari învaţă lumea pe oamenii mici. Câteva ore mai târziu, în sala de mese a spitalului, un tânăr calm, cu mâna în gips, se apropie de noi cu chef de vorbă. « Eu sunt colegul de pat al lui Florin! » ; Florin era cel pe care îl vizitam. L-am invitat să stea cu noi, i-am dat un măr şi a insistat să îl rupă în două, pentru a-l împărţi cu un alt curios, deşi cu singurul deget care se eliberase din gips nu i-a fost prea uşor. « Ce ai păţit la mână? » l-am întrebat. « S-a întâmplat când bombardam Rusia, nu am fost atent şi am căzut aici în Moldova. Am vrut să omor o fată, era racket…dar mi-a scăpat, nu am reuşit. »







