„Dragostea are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege.” (Blaise Pascal)

M-am trezit cu maşina lui în faţa maşinii mele. Plecase din parcare şi nu s-a asigurat aproape deloc. Am tras stânga cât am putut, dar am simţit cum mă împingea şi am auzit zgomotul de tablă. Am oprit şi am coborât, curios şi nervos. În ordinea asta, pentru că în acelaşi moment mi-am amintit greşelile trecutului şi, ştiind câţi au suferit de pe urma neatenţiei mele, nu m-am putut enerva suficient. Nu era aşa grav, portiere înfundate. Am vorbit, am stabilit la ce oră, copii ale asigurării, certificatului, numere de telefon, poliţie, etc. O singură dilemă…

Sunt fascinat de modul în care suntem. Câteva lucruri din noi, din mine, mă fac să fiu sigur că am fost creaţi de Dumnezeu. Am vorbit joia trecută despre unul dintre ele: capacele de wc în culori vii şi împodobite cu scoici captive. Adică, predilecţia pentru frumos (gest inutil şi neprofitabil) în mai toate situaţiile...între ele, unele care nu-l reclamă aproape deloc.

Astăzi voi mai adăuga două. Primul este o obsesie personală. De când am început să înţeleg cuvintele mamei, sfaturile bunicului, încruntările bunicii, admonestările doamnei învăţătoare, urechelile tatălui, poruncile Bibliei, cererea societăţii, îmi răsună în minte din ce în ce mai tare „bunul simţ”. Când eram copil, nu exista laudă mai mare decât să se spună despre mine că sunt „un băiat cu bunul simţ.”

Eu sunt Cel ce sunt.
Nu contează altceva. Şi ce dacă omul nu vrea să creadă? Veşnicia existenţei lui nu va fi alterată nici măcar o clipă. El nu poate să nu fie, iar faptul că El este şi este tot e atât de normal, încât…Merele au căzut mereu din copac. Într-o zi, acest normal a fost numit lege, a fost demonstrat şi de atunci, cauza căderii merelor este gravitaţia. Merele şi-au văzut mereu de ale lor şi au căzut, mai cad şi-n ziua de azi, chiar dacă ar fi oameni care nu ar accepta legea gravitaţiei. Existenţa lui Dumnezeu e la fel de normală precum căderea merelor, indiferent dacă unii sau alţii şi-o asumă, demonstrează, însuşesc.

Ai spus că vii, dar aproape nimeni nu Te-a băgat în seamă...
Erau profeţii şi se jertfeau miei prea des să poată uita cineva.
Şi totuşi, s-a omis

După ce că n-ai fost primit ca Dumnezeu,
n-ai fost primit nici măcar ca oamenii!
Hanul era prea plin de strigăte de curvie
Să aibă loc durerea unei femei însărcinate.

Sunt vorbe, versuri, Mosi, povesti…Craciun.
E totul pregatit, dar…cum sa-Ti spun?
Nu stiu nici ce sa cred, nici ce sa fac,
Pentru ca vreau azi, Doamne, sa Te-mpac.