Sunt nebun după zâmbet. E 100% pe gustul meu. Dacă îmi ceri să compun o poezie sau versurile unui cântec, vei găsi aproape sigur cuvântul „zâmbet”. În mintea mea, acest gest simplu exprimă enorm. Este frumuseţea interioară a oricărui chip, modalitatea impecabilă de a ieşi dintr-o situaţie încurcată, semnul aprecierii, rostirea unui mesaj codat între doi interlocutori…

Aş putea scrie mii de vorbe despre ce poate însemna un zâmbet, dar dintre toate, una singură mă obsedează: discreţia. Măsură potrivită din toate, cu inserţii ferme de pozitiv. De bine. Nu eşti trist şi îmbufnat, deci zâmbeşti, arătând că fereastra s-a deschis în aşteptarea soarelui. Nu râzi nebuneşte, indiferent la greul din jur, gata de distracţie cu orice preţ, dar zâmbeşti pentru că „ştii de glumă”.

              Care întruneşte în gradul cel mai înalt toate calităţile cerute.

 Nu e perfectă definiţia, dar ştiu despre ce e vorba...Ştie oricine, am ştiut mereu. Deşi nu am trăit vreodată decât senzaţia că sunt maestru în a altera perfecţiunea. Dureros, în mâna mea, ca om, nimic nu e perfect în sine...nici măcar dragostea.

De obicei, adorm la filme. Dar nu pot uita o replică a unui actor celebru pe care am asimilat-o probabil înainte de a adormi : You make me wanna be a better man, adică Mă faci să îmi doresc să fiu un om mai bun. El îi spunea ei, care ceruse un compliment. Cuvintele acestea sunt atât de puternice, încât de fiecare dată când îmi revin în minte, simt durere.
Dacă aş vrea să reduc dragostea la pură raţiune sau practică, aşa ar suna. Pentru mine. Iar dacă aş alege obiectul iubirii mele, ar trebui neapărat să mă provoace la asta – să fiu mai bun. Atunci aş avea încredere să mă pierd, să mă îndrăgostesc.

“Eu nu sunt copil, sunt fetiţă”, a rostit cu toată puterea ochilor ei albaştri aproape noi, fără să înţeleagă de ce râdeam toţi. Nu ştie că o întreagă lume afirmă implicit acelaşi lucru: devine din ce în ce mai important, poate mai important decât ceea ce eşti ca specie, vârstă, educaţie etc.…sexul. A se înţelege sexualitatea.

Să nu plecăm de la premise freud-iene, nici să nu cădem în tipare ofilite, dar oare chiar lumea asta se învârte în  jurul sexului? O fetiţă în clasa a treia scrie: „Îmi place de X. El nu mă bagă în seamă. Dar eu am să îl atrag…Se pare că merge!”  Nevinovăţia unui copil, vei spune, dar câtă viclenie în a afirma o strategie sexuală în clasa a treia? Copii prinşi făcând sex în clasa a şasea? Fetiţe însărcinate la 12 ani, ce stârnesc proiecte inedite de lege, demonstrând că undeva în adânc, suntem nepregătiţi pentru asemenea cazuri..?! Bătrâni care mor pe altarul acestui zeu, corpul nemaiputând să ducă atât cât dorea imaginaţia?

Nu mă oboseşte munca atât cât mă dărâmă, psihic şi fizic, dezamăgirea. Săptămâna care a trecut am avut câteva porţii serioase de „omenie”: cel pe care îl admiram ar fi comis fapte josnice, cel pe care l-am crezut m-a minţit fără regrete, cea pe care am ajutat-o mă evită sau nu răspunde la fel. M-a durut atât de tare de parcă aş fi trăit într-un clopot de sticlă pur până acum şi, dintr-o dată, mi s-a revelat răutatea murdară. Mereu doare ca prima dată, de fiecare dată parcă e mai greu. Parcă nu mă călesc niciodată în domeniu…

Mă agăţ acum de cuvinte pentru a merge mai departe. Singur cu mine, basma curată în poveştile cu netrebnici de mai sus, simt nevoia să vă mai spun câte ceva.
Ieri au fost ei nesimţiţi, iar eu am căzut în picioare. Mă doare însă că au fost ceva situaţii în care eu am fost pricina suferinţei altora, jucând acelaşi rol ingrat. La fel de vinovat. Nimeni nu e eterna victimă neprihănită, nimeni nu are totdeauna dreptate. Însă în  această oglindă, ceea ce mă chinuie de fapt sună cam aşa: suferim ca nişte câini datorită omului, dar ne lasă complet indiferenţi persoana lui Dumnezeu.