Duminica, fetele de la Amicus fac mâncare şi o aşază în caserole de plastic. Apoi, mergem toţi la Gară, o împărţim şi ne ducem unde ştim că ne aşteaptă deja…sub pod, pe la piaţă. Evelina a primit o invitaţie interesantă de la un băiat din grupul lor - oamenii străzii – „Vino să îţi arăt unde stau!” Pentru a-i câştiga încrederea, s-a dus la „vilă” – o casă părăsită unde, îngrămădiţi de frig, împodobiţi de mizerie, se strâng oameni mari şi copii prea mici, unde vântul nu se ceartă cu prea multe geamuri, iar belşugul n-a binevoit să zăbovească. Nu trebuie să vă spun prea multe ca să vă imaginaţi „conacul”…La ieşire, băiatul a condus-o parcă special pentru a exclama sincer, chiar entuziasmat: „Stau bine, nu?”

    Dragostea mea e resemnată precum versurile în faţa muzicii, Ritmul lent, lipsit de orice agresivitate. Elegant. Discret. Suav…totul exact ca într-o melodie hip-hop. Simţi?

Te iubesc până la capăt! Eu stabilesc care e capătul. Cruciadele mele, motivate de dragoste, sunt o sumă de reproşuri, de acuzaţii, de ironii. Lupt pană la ultima jignire să îţi arăt cât de mult bine îţi doresc. Pentru o secundă, îmi dau seama că mă percepi drept un încrezut care se dă mai bun, ca unul sigur pe sine care are plăcerea de a-ţi aduce durere. Dar nu pot să mă mai opresc. Îmi place să te iubesc aşa. Doar aşa. Pentru că aşa e mai bine pentru tine... Îţi spun eu ce e mai bine pentru tine!

“25 lei şi ţi le dau pe toate”. Era îngheţată bocnă şi fetiţele care o înconjurau, copiii ei, se bucurau că se termină alergatul în jurul mamei, pentru încălzire. Mergeau acasă. Am luat toate florile, le-am înfăşurat într-un ziar şi, înainte de a pleca, am ales un buchet pe care i l-am oferit, zâmbind cu « La mulţi ani ! » Era mamă, muncind cum putea, femeie care îşi pierduse aproape orice urmă de frumuseţe; deşi îmi vânduse flori pentru celelalte, merita un buchet între toate. Nu a putut să îmi spună nimic. Una dintre fetiţe a început să râdă: “Uite, mamă, ai primit şi tu un buchet de flori azi!”

Mă urmăresc cuvintele ei.
Din spatele găleţii, ramurile acestea sfinte numite flori sunt obiecte de inventar. Se creează o distanţă normala între percepţia din faţa găleţii şi cea din spate, dar cred că în situaţia acestei femei, distanţa este prea mare. Iar această distanţă imensă este drama.

Doi puşti apar de după colţ în faţa ei şi strigă cu armele îndreptate către cer, ei fiind mult prea mici: “Mâinile sus!” Ea se blochează şi chiar se sperie…Ei nu se aşteptau să aibă atâta succes cu pistoale de jucărie şi se opresc nedumeriţi… Aleargă apoi amândoi în stradă şi repetă plini de speranţă figura cu toţi trecătorii. Unii îi ocolesc plictisiţi, alţii îi ceartă blând, o doamnă în vârstă le face jocul şi se preface rănită…Eu stau în maşină şi îi privesc zâmbind. Soarele se joacă printre toţi, scăldându-i în căldura timidă a primelor după-amiezi de primăvară. E linişte.

Nu îmi asum adesea responsabilitatea de a-mi baza o argumentaţia pe ideile unui film, dar acum…
Benjamin se naşte bătrân fizic şi copil în ale minţii. Pe măsură ce înaintează în vârstă, corpul său se regenerează, devenind din ce în ce mai tânăr, mintea însă urmând procesul normal de maturizare, aşa încât spre sfârşitul vieţii sale se întoarce fizic la copilărie, totodată plin de înţelepciune. Pentru mine, filmul înseamnă două idei („nimic nu dăinuie” şi „trebuie să te ridici şi să o iei de la capăt”) şi o dureroasă poveste de dragoste care, din cauza timpului calculat diferit, poate avea loc deplin doar prin întâlnirea la mijloc (când şi el, şi ea erau maturi, ambii cam de aceeaşi vârstă, ea normală spre îmbătrânire, el ciudat spre adolescenţă).