Dragostea mea e resemnată precum versurile în faţa muzicii, Ritmul lent, lipsit de orice agresivitate. Elegant. Discret. Suav…totul exact ca într-o melodie hip-hop. Simţi?

Te iubesc până la capăt! Eu stabilesc care e capătul. Cruciadele mele, motivate de dragoste, sunt o sumă de reproşuri, de acuzaţii, de ironii. Lupt pană la ultima jignire să îţi arăt cât de mult bine îţi doresc. Pentru o secundă, îmi dau seama că mă percepi drept un încrezut care se dă mai bun, ca unul sigur pe sine care are plăcerea de a-ţi aduce durere. Dar nu pot să mă mai opresc. Îmi place să te iubesc aşa. Doar aşa. Pentru că aşa e mai bine pentru tine... Îţi spun eu ce e mai bine pentru tine!

“25 lei şi ţi le dau pe toate”. Era îngheţată bocnă şi fetiţele care o înconjurau, copiii ei, se bucurau că se termină alergatul în jurul mamei, pentru încălzire. Mergeau acasă. Am luat toate florile, le-am înfăşurat într-un ziar şi, înainte de a pleca, am ales un buchet pe care i l-am oferit, zâmbind cu « La mulţi ani ! » Era mamă, muncind cum putea, femeie care îşi pierduse aproape orice urmă de frumuseţe; deşi îmi vânduse flori pentru celelalte, merita un buchet între toate. Nu a putut să îmi spună nimic. Una dintre fetiţe a început să râdă: “Uite, mamă, ai primit şi tu un buchet de flori azi!”

Mă urmăresc cuvintele ei.
Din spatele găleţii, ramurile acestea sfinte numite flori sunt obiecte de inventar. Se creează o distanţă normala între percepţia din faţa găleţii şi cea din spate, dar cred că în situaţia acestei femei, distanţa este prea mare. Iar această distanţă imensă este drama.

Doi puşti apar de după colţ în faţa ei şi strigă cu armele îndreptate către cer, ei fiind mult prea mici: “Mâinile sus!” Ea se blochează şi chiar se sperie…Ei nu se aşteptau să aibă atâta succes cu pistoale de jucărie şi se opresc nedumeriţi… Aleargă apoi amândoi în stradă şi repetă plini de speranţă figura cu toţi trecătorii. Unii îi ocolesc plictisiţi, alţii îi ceartă blând, o doamnă în vârstă le face jocul şi se preface rănită…Eu stau în maşină şi îi privesc zâmbind. Soarele se joacă printre toţi, scăldându-i în căldura timidă a primelor după-amiezi de primăvară. E linişte.

Nu îmi asum adesea responsabilitatea de a-mi baza o argumentaţia pe ideile unui film, dar acum…
Benjamin se naşte bătrân fizic şi copil în ale minţii. Pe măsură ce înaintează în vârstă, corpul său se regenerează, devenind din ce în ce mai tânăr, mintea însă urmând procesul normal de maturizare, aşa încât spre sfârşitul vieţii sale se întoarce fizic la copilărie, totodată plin de înţelepciune. Pentru mine, filmul înseamnă două idei („nimic nu dăinuie” şi „trebuie să te ridici şi să o iei de la capăt”) şi o dureroasă poveste de dragoste care, din cauza timpului calculat diferit, poate avea loc deplin doar prin întâlnirea la mijloc (când şi el, şi ea erau maturi, ambii cam de aceeaşi vârstă, ea normală spre îmbătrânire, el ciudat spre adolescenţă).

Sunt nebun după zâmbet. E 100% pe gustul meu. Dacă îmi ceri să compun o poezie sau versurile unui cântec, vei găsi aproape sigur cuvântul „zâmbet”. În mintea mea, acest gest simplu exprimă enorm. Este frumuseţea interioară a oricărui chip, modalitatea impecabilă de a ieşi dintr-o situaţie încurcată, semnul aprecierii, rostirea unui mesaj codat între doi interlocutori…

Aş putea scrie mii de vorbe despre ce poate însemna un zâmbet, dar dintre toate, una singură mă obsedează: discreţia. Măsură potrivită din toate, cu inserţii ferme de pozitiv. De bine. Nu eşti trist şi îmbufnat, deci zâmbeşti, arătând că fereastra s-a deschis în aşteptarea soarelui. Nu râzi nebuneşte, indiferent la greul din jur, gata de distracţie cu orice preţ, dar zâmbeşti pentru că „ştii de glumă”.