Joi Am fost întotdeauna paralizat de cerşetorii care nu au curaj să cerşească. De oamenii care transpiră durere, fără a fi nevoie să o strige. De bătrâni care sunt mai mult decât împinşi în stradă, dar nu pot să ceară. Încă de mic, mă uitam cu mirare în ochii tatălui atunci când vedea câte o bătrânică în colţ de piaţă şi mergea la ea cu ceva. Faptul că el, „cel puternic”, era mişcat de aceşti oameni a rămas în mintea mea ca un temeinic îndemn. După ce plecam, spunea cu emoţie, privind înainte: „Săraca, nici nu are curaj să întindă mâna. Mi-e cel mai milă de asemenea oameni cu bun-simţ.”
Sâmbătă seara…ne era poftă de prăjituri. Când am ieşit din maşină, l-am văzut…era o fantomă. Când m-am întors să îl privesc mai lung, nu mai era. Se mişca repede după maşini. Am intrat, am luat pachetul de satisfacere (la un preţ indecent, simt acum) şi am ajuns lângă maşină. Era pe acolo, dar tot fără curaj. Îmi era atât de ruşine de ceea ce ţineam în mână, în contextul vieţii lui. Nu am descuiat, ci am plecat spre el. Când a văzut că mă apropii, s-a speriat şi a bâiguit: „Bună seara!” Era faţa încordată a unui copil care nu are nevoie decât de un singur pantof. S-a sprijinit în cârje să poată întinde mâna si când a văzut cât primea, s-a uitat la mine să vadă dacă nu cumva greşesc. Nu a spus nimic, dar privirea lui mi-a fost de-ajuns. A dispărut repede, aceeaşi fantomă ruşinoasă, sărind uşor.
În mintea mea au început să năvălească imagini. Cea mai grea: acel munte de proteze adunate intr-un perete, după un geam, în camera unei clădiri din complexul Auschwitz. Sute de bucăţi de metal şi plastic păstrate cu grijă de nazişti, rupte din oamenii care, după „duş”, nu mai aveau nevoie de ele.
Această lume s-a suspendat între Rai şi Iad. Oameni cu perechi de încălţăminte, râzând dulce a prăjituri indecent de scumpe…munţi de proteze expuse ca mărturie a pierderii oricărei urme de umanitate. Iar între ele, un înger în cârje, cu bun-simţ mai tare ca foamea, speriat să afle cât costă prăjiturile bune, mă trage după el spre cer.
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
written by rosu ciprian, 07 mai, 2009
Nu toti pot si nu toti au,chiar daca mai zice nu stiu cine ca toti avem...sanse egale. Aiurea! Asta e minciuna cu iz de ...."fata mare" ! Se zice ca, discret, Isus dadea mancarea Sa celor care nu aveau si, in felul acesta,lumea devenea altfel,oamenii erau altfel,nu neaparat mai buni, dar oricum altfel. Faptul ca mai simtim ceva la aratarea unei naluci ca cea de care scrii tu,inseamna ca si eu ,si tu, ceilalti,mai simtim (inca !) ca facem parte din aceiasi familie umana,chiar daca ne mai uitam peste umar ,de sus. Ma gandesc cum simte Isus durerea umana multiplicata in miliarde,neprivind de "sus" cu toate ca este ...cel mai sus . Cosmine ,mai scrie,scrie despre viata asta,cu nalucile ei cu tot !
-
- +2
-
-
