Majesty

    „Mentalitate de Lodebar”, aşa am numit spiritul neîmblânzit de zavistie la adresa autorităţii bisericeşti, deşertat din desaga peticită a ultimelor soroace. Cravaşând sub iznoava ridicării de pe bedreagul zaharisit al antiintelectualismului şi anticulturalismului matofirii noastre tradiţionale, această izmeneală posacă a lăsat ca bunul simţ, respectul şi recunoştinţa să funcţioneze sub cota de avarie, în timp ce şi-a lăbărţat mătrăguna pupilelor căutătoare de hardughii. Pe motiv că nu mai suportă sohariciul[1] pastoral, ca evreii din pustie care ajunseseră să numească mana „mâncare stricată”, l-a azvârlit pe dătătorul de pâine între fălcile malaxorului cârtelii. Când am văzut că acest berbeleac este dorit în ritm de zamparalâc „duhovnicesc”, nu i-am mai suportat  balamucul şi m-am hotărât să cer în acest editorial întoarcerea fraţilor mei din Lodebar.
Lodebar este numele cetăţii de la răsărit de Iordan în care Mefiboşet, fiul lui Ionatan, scăpat din braţele doicii şi devenit olog, a fost dus să-şi scape viaţa după ce David ocupase tronul bunicului său Saul. Într-o traducere nepretenţioasă Lodebar înseamnă Locul fără pâine. Rămas olog şi orfan, descendentul liniei regale locuia în exil în pustietatea dezolantă a Lodebarului. Ura faţă de David, noul rege, era pâinea de la masa lui zilnică. Jos, în Lodebar, îşi pierduse rangul, prestigiul, reputaţia, superioritatea şi imaginea de sine. De la prinţ la servitor, de la viaţa într-un palat la ascunderea în bordeiele Lodebarului, de la putere la frică şi ruşine. Şi toate acestea erau puse pe seama împăratului. Până în ziua în care David a trimis să fie adus la Ierusalim să mănânce la masa lui. De dragul lui Ionatan, împăratul dorea ca nimeni să nu-i mai observe handicapul, să îi aşeze piciorele sub masă iar pe ea să-i pună pâinea cea de toate zilele. Mefiboşet, din cauza mentalităţii nutrite în Lodebar  s-a simţit atunci ca un  „câine mort”.

 Întoarcerea din Lodebar trece prin Iordan şi nu pe covorul roşu al premianţilor cu Oscar. Are de-a face cu înnoirea minţii şi a spiritului şi nu cu înnoirea repertoriului muzical. Drumul dinspre Lodebar este un drum al pocăinţei şi nu al solipsismului. Călătorind pe el vei înţelege că există o mare diferenţă între un „lăcaş de cultură” şi un „lăcaş de cult”, că lucrarea bisericii nu se face în primul rând cu intelectuali ci cu oameni ai lui Dumnezeu ( cu intelectuali doar în măsura în care sunt şi oameni ai lui Dumnezeu. Fără evlavie, inteligenţa şi energia pot fi o combinaţie mortală). Distanţa aceasta,  parcursă cu capul plecat şi nu cu sumeţirea epoleţilor „culturismului cultural”, te face să cauţi la amvon nu profesorul universitar (pe acesta îl poţi găsi la facultate) ci omul desprins de atingerile secularizante ale acestei lumi, gata să îngenuncheze şi să se roage pentru tine, a cărui rugăciune să îţi ofere simţământul că deja ai fost iertat pentru bocancii murdari cu care ai păşit în suflete. Întoarcerea din Lodebar te va face să înţelegi că atunci când vorbeşti despre biserică, rai şi Dumnezeu  ar fi bine să ai cele mai plăcute cuvinte, înfăţişări şi atitudini iar cand vorbeşti despre iad şi Satana, felul tău obişnuit de a vorbi este suficient. Atunci, cercetând cele spuse sau scrise şi găsindu-le exprimate în felul tău obişnuit, îţi vei da seama că ai fost scăpat din braţele doicii, că eşti exilat în Lodebar şi că trebuie să te întorci din locul acela în care singura hrană ţi-a fost harchina vânătă de soharici .

Cu permisiunea dumneavoastră aş mai scrie pe această temă şi saptămâna viitoare.

Remus Soare - Majesty.ro


[1] Soharici = sortiment de pesmet negru şi tare pentru soldaţi (DEX)