Majesty

„David era atunci în cetăţuie şi o strajă a filistenilor era la Betleem. David a avut o dorinţă şi a zis: Cine-mi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului? Atunci cei trei viteji au trecut prin tabăra filistenilor şi au scos apă din fântâna de la poarta Betleemului. Au adus-o şi au dat-o lui David; dar el n-a vrut s-o bea şi a vărsat-o înaintea Domnului. El a zis: Departe de mine, Doamne, gândul să fac lucrul acesta! Să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii lor? Şi n-a vrut s-o bea.” ( 2 Samuel 23: 14-17)

 Cu paşii pe prispa Anului Nou şi cu privirea spre poarta Betleemului, executând o acrobaţie  hermeneutică,  nu vom vorbi  despre Crăciun, precum v-aţi fi aşteptat, ci despre Paşte.
 David, regele fără tron şi coroană, se ascundea să-şi scape viaţa în apropierea  Betleemului. Acolo se născuse, acolo crescuse, acolo era cetăţuia lui. Şi deodată, dureros, Betleemul devenise cetatea filistenilor, având porţile păzite cu straşnicie de o strajă a acestora.  Iar fântâna se afla acolo, în coasta vrăjmaşilor săi. De câte ori băuse din ea!  Apa ei îl crescuse mare. Cu ea îşi răcorea făptura însetată, când se întorcea cu oile de la câmp. Acum avea pentru el  gustul alinării nostalgiilor. O, dacă ar mai putea să bea din ea! De îndată ce-şi făcuse cunoscută dorinţa, trei dintre prietenii săi, riscându-şi viaţa, au ajuns la fântâna copilăriei lui. Nu pentru recompense şi medalii, fiindcă David nu era în condiţia de a-i putea răsplăti, ci pentru că îl iubeau pe regele lor. Dar, refuzând să  bea din apa adusă, David a vărsat-o ca pe o jertfă de băutură înaintea Domnului, spunând că nu poate bea sângele acelor viteji.                      
După o mie de ani, în Betleemul devenit „cetatea lui David”(Luca 2:11) avea să se nască Mântuitorul lumii, Cel Căruia îi plăcea să fie chemat „Fiul lui David”. Fără tron şi fără coroană,  nu se ascundea să Îşi scape viaţa ci Şi-o dădea de bună voie ca preţ de răscumpărare pentru păcatele noastre. În târziul fiinţei, Regele încoronat cu spini, striga de pe tronul Golgotei: „Mi-e sete!”.  Îi vor împlini dorinţa cei trei prieteni, adormiţi în Ghetsemani? Nu. Într-o ramură de isop alţii au pus un burete cu oţet şi  I     L-au dus la gură (Ioan 19: 28,29). Fântâna de la poarta iubirii secase. Iar vasul era spart. Îl spărsese Maria în casa  lui Simon Leprosul când Îi spălase cu mir de nard picioarele. 
La alte două mii de ani, de ţi s-a făcut şi ţie sete după neprihănire, să ştii că a mai rămas un vas în cetăţuie. Ulciorul omului în casa căruia trebuia mâncat Paştele (Luca 22:10,11). Nu are apă de băut ci de spălat, în umilinţă, picioare şi suflete murdare. De ceea ce vei bea, S-a îngrijit El, atunci când înseta pe cruce. Şi Betleemul, Casa Pâinii îţi va purta de grijă pentru masă. Dar, ca să ajungi acolo, trebuie mai întâi să străbaţi prin straja filisteană a egoismului, mândriei şi urii care păzeşte lângă fântâna de la poarta Betleemului.

 Remus Soare - Majesty.ro

Comments (5)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment