Sambata
“Fără să vadă Capela Sixtină, nimeni nu îşi poate forma o părere
apreciabilă despre ce este în stare să realizeze un om.” Goethe
Ne-am aştepta ca, atunci când se vorbeşte de Rafael şi Michelangelo, gura să se desfete în cuvinte de laudă, aidoma sărbătorii privirii înaintea predicilor pictate de aceştia. În faţa cupolei Capelei Sixtine, operă a „angelului” toscan sau a încântătoarelor tablouri zămislite de celălalt purtător de nume îngeresc, îţi este greu să crezi că şi ei au fost nevoiţi să lucreze pentru bani şi să concureze pentru achiziţionarea lucrărilor. Temperamentul i-a aşezat la distanţe mari unul de altul, impiedicându-le îmbrăţişarea. Rafael era manierat şi foarte diplomat. Michelangelo, direct şi abraziv. Cu siguranţă filtrau şi religia prin umori diferite. Rafael, sub tutela lui Bramante, arhitectul de încredere al Papei, era docil şi obedient ierarhului, în timp ce Michelangelo avea in vene sânge de altă culoare. Leonardo, fratele lui mai mare, devenise, se pare, un discipol al lui Savonarola, reformatorul florentin. Ulterior, dat afară din ordinul dominican, a fugit, să-şi scape viaţa la Michelangelo, pe când acesta se afla la Roma. Poate de atunci, poate dinainte, artistul devine, dacă nu un simpatizant al lui Savonarola, cel puţin un cunoscător al ideilor reformatoare. Avem păstrate nu doar însemnările disputelor ne-teologice cu papa ci şi unele pamflete în versuri scrise la adresa pontifului. Doar măiestria celui ce urma să devină cel mai mare artist al tuturor timpurilor l-a putut păstra în scenă, în perioada programei papale de monumentalizare a Vaticanului.
După ce realizase, la Florenţa, impresionanta statuie a lui David, a fost chemat la Roma pentru a sculpta cavoul Papei Iulius al II-lea. Începutul lucrării impresiona. Bramante, văzând în ascensiunea lui Michelangelo o ameninţare la adresa carierei tânărului Rafael, protejatul său, sfătuindu-se cu acesta, a oprit lucrările la cavou şi i-a propus papei să-i încredinţeze lui Michelangelo o altă lucrare: pictarea Capelei Sixtine. Intenţia era de a-i împiedica afirmarea şi a-i compromite reputatia, fiind cunoscut că nu pensula ci dalta si marmura erau plăcerile artistului. Forţat de împrejurări Michelangelo a acceptat. A trebuit să picteze culcat, pe o targă suspendată, în ciuda faptului că în permanenţă a suferit de dureri de spate.
La jumătatea picturii cupolei, văzând inegalabila plăsmuire, Rafael a cerut papei să-i încredinţeze lui continuarea lucrării. Doar protestele înverşunate ale lui Michelangelo l-au determinat pe papă să nu accepte. Astfel, Capela Sixtină a rămas rodul invidiei geniilor.
Evident, nu e bine să fii invidios. Am aşezat în faţă un caz fericit: invidia geniilor născând opere de artă. Dar ce naşte invidia mea? Sau a ta? Noi care trăim viaţa la cota de avarie a decenţei şi urâm superioritatea altuia. Noi cărora ne place mirosul de sabie şi purtăm grenade la centură. Noi care turnăm apă rece în entuziasmul celor mai evlavioşi.
Dacă totuşi nu poţi scăpa de invidie, asigură-te măcar că, după ce-i vei permite să încolţească, nu va trebui să înceapă lucrările nici la vreun cavou nici la vreo capelă, ci doar la o operă de artă.
Săptămâna viitoare despre ce ai dori să scriu? Eu m-am gandit că ar fi bine să ne ocupăm un pic de pericolul îndopării. Tu ce părere ai? Opinia ta poate fi idee călăuzitoare pentru artcicolul următor. De aceea, mă interesează. Aş dori să îţi fiu de folos prin ce scriu.
Remus Soare - Majesty.ro
Oriqm articolul pt azi, foarte bun. iti multumesc!