În jurul anului1800, transportul mărfurilor pe mare putea fi considerat una din cele mai profitabile afaceri. Proprietarii de vase deveniseră oameni foarte bogaţi, în timp ce meseria de marinar se transformase în cea mai periculoasă slujbă. Lipsiţi de scrupule, proprietarii de corăbii îşi burduşeau vasele cu mărfuri, socotindu-şi câştigul  fie din cargoul excesiv ce trebuia transportat, fie, mai ales, din poliţele de asigurare ce urmau a fi încasate în cazul scufundărilor, mai de dorit de ei decât sosirea vaselor la destinaţie. Corăbiile date la casare erau la mare căutare. Achiziţionate pe preţ de nimic, revopsite ca să pară în regulă, erau ajustate de multe ori numai cât să ajungă pe fundul fără adresă al oceanului.

Ţi s-a întâmplat să iei o poziţie foarte fermă faţă de unii tâlhari ai moralei şi ai spiritului, care, demascaţi, au căutat să se răzbune ? Trăim incă pe pământul acesta. Te poţi trezi cu numele întinat pe un forum doar pentru că cineva are posibilitatea denigrării tale sub protecţia unei identităţi false. Cum reacţionezi? As vrea să scriu despre importanţa curajului de a merge pănă la capăt.

Curajul nu trebuie exercitat doar în circumstanţe extreme. De ce mint oamenii ? De teama consecinţelor. De ce nu-şi împărtăşesc credinţa ? De teama respingerii. De ce nu mai oferă? De teama crizei economice? De ce nu iau atitudine? De teama de a nu mai fi aleşi. Frica este o constantă a vieţii multora. Dar fricoşii nu intră în cer, spune Biblia. Aş dori să îi ajut pe cei care au gândit că această virtute aparţine doar manualului de istorie şi să le spun că multe din temerile noastre sunt legături de hârtie creponată. Un singur pas curajos este suficient pentru a le rupe. Însă lipsa fricii nu înseamnă absenţa ei ci biruinţa acesteia. Şi ca să biruieşti, trebuie să lupţi. Benaia, unul din vitejii lui David, poate servi ca model  în şcoala curajului.

„David era atunci în cetăţuie şi o strajă a filistenilor era la Betleem. David a avut o dorinţă şi a zis: Cine-mi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului? Atunci cei trei viteji au trecut prin tabăra filistenilor şi au scos apă din fântâna de la poarta Betleemului. Au adus-o şi au dat-o lui David; dar el n-a vrut s-o bea şi a vărsat-o înaintea Domnului. El a zis: Departe de mine, Doamne, gândul să fac lucrul acesta! Să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii lor? Şi n-a vrut s-o bea.” ( 2 Samuel 23: 14-17)

Luca 2: 36-38

În relatările despre pruncul Isus, prorociţa Ana de la Templu nu este o figură proeminentă. Nici un înger nu a venit la ea să o înştiinţeze, nu a călăuzit-o nici o stea iar Duhul Sfânt nu a îndrumat-o într-o manieră specială. Cu toate acestea este prima femeie care L-a recunoscut public pe Domnul Isus ca Mesia. În ziua în care Iosif şi Maria mergeau la Templu ducând cu ei pe Pruncul Isus pentru a fi dedicat şi colivia cu cele două turturele pentru jertfă, Ana era acolo pentru că îşi închinase întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu. Văduvă de şaizeci de ani şi cu foarte puţine posibilităţi, nu a fost consumată de situaţia tragică ci L-a lăsat pe Dumnezeu să aibă controlul vieţii ei. Şi-a pierdut soţul dar nu şi speranţa. Şi-a pierdut viaţa pe care o visase alături de soţul ei dar nu şi puterea de a visa. Legăturile care i-au străpuns trupul nu i-au atins însă spiritul.

Evadare din ţara lui Icabod
        (1 Samuel cap. 4)

Icabod (Nu mai e slavă)
    Unul dintre cele mai triste episoade ale Vechiului Testament este asociat cu numele lui Icabod. Evenimentul naşterii acestui personaj are loc în timpul tragediei luării chivotului de către filisteni, a morţii lui Eli, fiilor lui şi nurorii sale.

De ce le este mai uşor unora să moară pentru Dumnezeu decât să trăiască în fiecare zi pentru El? Fii lui Eli şi-au găsit sfârşitul în lupta în care Samuel a ştiut că nu trebuie să se înroleze. Odată cu ei, alţi treizeci de mii de oameni, din generaţia în care „Cuvântul Domnului era rar şi vedeniile nu erau dese” (1 Samuel 3:1)  au lăsat acasă soţii văduve şi copii orfani cât pentru a popula un oraş. Pentru prima dată în istoria de până atunci chivotul a fost luat de filisteni. Solia „maratonistului” din Beniamin, opusă celei cu mireasmă de lauri purtată de celebrul Fidipide, a făcut ca Eli să coboare în mormânt. Aceeaşi veste a cauzat moartea soţiei lui Fineas şi naşterea prematură a copilului care a fost chemat Icabod („Nu mai e slavă”). Cum altfel şi-ar fi putut numi mama aceasta copilul ştiind că Dumnezeu nu mai era în mijlocul oamenilor care Îl tratau ca pe un talisman (evreii pe campul de luptă), ca pe un trofeu (filistenii) sau ca pe un cufăr (oamenii din Bet Şemeş)?

Ne-am aştepta ca, atunci când se vorbeşte de Rafael şi Michelangelo, gura să se desfete în cuvinte de laudă, aidoma sărbătorii privirii înaintea predicilor pictate de aceştia. În faţa cupolei Capelei Sixtine, operă a „angelului” toscan sau a încântătoarelor tablouri zămislite de celălalt purtător de nume îngeresc, îţi este greu să crezi că şi ei au fost nevoiţi să lucreze pentru bani şi să concureze pentru achiziţionarea lucrărilor.  Temperamentul i-a aşezat la distanţe mari unul de altul, impiedicându-le ....