Bancul cu heringi este un banc bun şi trebuie cunoscut. Vă aşteptaţi să vă spun ultima versiune a peştişorului auriu care împlineşte trei dorinţe? Nu. Vă voi spune un banc cu „bulă” la care bine veţi face dacă luaţi aminte.

Au existat mai multe tufişuri în pustie dar Moise a fost atras doar de unul dintre ele. Trebuie să fi fost mai multe nunţi în Cana Galileii dar numai una este menţionată ca beneficiind de minunea scimbării apei în vin. Au fost mai multe morminte în Betania dar în dreptul unuia singur cel ce era mort de patru zile a fost înviat. Toate aceste pentru că Isus a fost prezent acolo. La fel a stat chivotul Lui Dumnezeu vreme de douăzeci de ani în casa lui Abinadab fără a se întâmpla nimic special, ca în nuvele lui Sadoveanu (Locul unde nu s-a întâmplat nimic) dar a stat trei luni în casa lui Obed Edom şi a adus binecuvântări cunoscute chiar şi la curtea împăratului. Evlavia este cel mai bun prieten al binecuvântării.

În lista slujbaşilor curţii lui David din 1 Cronici 27: 25-34, Ioaş, păzitorul magaziilor de untdelemn, stăpâneşte peste jumătate din împărăţia versetului 28. Este singurul lui domeniu din întreaga Biblie. Umila-i slujbă nu prea i-a aşeza chipul sub lumina reflectoarelor fumegânde ale vremii, pe paginile „gazetei de Ierusalim” sau pe posterele din odăile adolescenţilor căutători de goliaţi. El slujea împăratului în răcoarea, întunericul şi râncezeala magaziilor de untdelemn. În valea umbrelor slujirii, lipsit de strălucire şi atractivitate, rămânea candidatul permanent la obscuritate, incomfort şi singurătate.

Un profesor de istorie mi-a povestit odată că cel mai vechi caz de corupţie din lume este înregistrat pe tăbliţele de lut de la Amarna şi are de a face cu un profesor. Relatarea spune că: Umu a mers la şcoală dar nu şi-a făcut lecţiile. Profesorul l-a bătut. A doua zi Umu a mers la şcoală. El tot nu şi-a făcut lecţiile. Profesorul l-a bătut din nou. Umu a povestit tatălui său. Tatăl l-a invitat pe profesor la el acasă. I-a oferit o mâncare bună şi o haină nouă. A treia zi Umu a mers l-a şcoală. Umu nu-şi făcuse lecţiile. Profesorul nu i-a mai făcut nimic.

Sunt ultimul amalecit ştiut de cronici. M-am târât prin tranşeele vremii ca să împlinesc testamentul strămoşilor pe care ni-l şoptim la ureche din neam în neam, de când nepotul lui Esau ne-a zămislit ca popor. Mai vie decât dorinţa de a trăi şi a fi „cei dintâi dintre neamuri”, după cum ne-a răsfăţat prorocul Balaam (Numeri 24:20), ne-a fost năzuinţa de a ucide pe cei ce au fost chemaţi a fi popor al lui Dumnezeu.
Am năvălit la Refidim pe dinapoia sclavilor istoviţi ce se întorceau din Egipt (Exod 17). De-am fi putut ajunge la munte, să-i frângem mâinile lui Moise, Refidimul ar fi fost pomenirea tristă a ultimei lor zbateri. Ca să fim siguri pe biruinţă ne-am unit când cu moabiţii, când cu madianiţii (Jud. 3:13; 6: 3-5,33; 7:12; 10:12). Ghedeon nu ne putea înfrânge cu gloata lui de secerători. Trebuie că strategia madianiţilor să fi fost greşită, de n-am putut izbândi atunci sau cine ştie? ...

Vasco da Gama, Cristofor Columb, Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo, Martin Luther, Calvin, Zwingli, Erasmus de Rotterdam, Albrecht Durer, Gutenberg, dincolo de măreţia de simbol a personalităţii pe care a deţinut-o fiecare, au fost şi contemporani. S-ar fi putut saluta cavalereşte în anticamerele palatelor regale sau de pe schelele din interiorul catedralelor în timp ce pictau sau aşteptau aprobare şi sprijin pentru vreun demers temerar. Istoria i-a purtat în poala aceluiaşi letopiseţ făcând din ei combustibilul care s-a consumat pentru marşul către zorii unei noi dimineţi. Prin ei Europa şi-a scos cagula de pe faţa posacă, şi-a deschis ferestrele pentru a pătrunde lumina şi şi-a aerisit încăperile mirosind a rug. Sudoarea de pe frunţile lor s-a numit Renaştere şi Reformă. Contingentul acesta a tras clopotele de înmormântare pentru gaura neagră a istoriei care a purtat numele de Evul Mediu. Apoi, efectele au devenit logice şi de nestăvilit: revoluţia comerţului prin noile rute maritime, neegalată până la apariţia avionului, ridicarea clasei oamenilor de afaceri care au sprijinit monarhiile guvernamentale, dezvoltarea statelor naţionale care au provocat autoritatea supranaţională a papilor, apariţia tiparului şi câte altele ...