Tămâia – una din cele mai valoroase mărfuri ale lumii antice. A fost inclusă de magii de la răsărit în darurile preţioase aduse Pruncului Isus. Hatşepsut, faraonul femeie, în încercare nereuşită de a o cultiva în Egipt şi de a scurta astfel costisitoarea rută a tămâiei, a trimis în anul 1500 î.Cr. o expediţie în Arabia care s-a întors cu 31 de arbori de tămâie. La îmbălsămarea lui Tutanchamon se pare că a fost folosită şi tămăia. Istoricul grec Herodot a amintit de tributul de 1000 de talanţi de tămâie plătit împăratului Nebucadneţar, pentru arderea pe altarele lui Baal din Babilon. În efortul de a stăpâni comerţul cu tămâie Alexandru cel Mare a plănuit să invadeze Arabia. Moartea sa l-a împiedecat să ducă la împlinire  ceea ce îşi propusese, lăsându-l doar cu cei 500  de talanţi de tămâie pe care i-a jefuit în urma cuceririi Gazei. Sub Nero au fost arse tone de tămâie pe altarele păgâne din Roma. În secolul II d. Cr. în jur de 3000 de tone de tâmâie au fost exportate spre Grecia şi Roma.

 

Când regele David a dorit să mute chivotul Domnului din casa lui Abinadab la Ierusalim, pentru a face din noul centru politic şi un centru religios, a fost desconsiderată reverenţa ritualului. Astfel, o sărbătoare naţională s-a  transformat într-o procesiune funerară. 

Instrucţiunile mozaice privitoare la transportul chivotului prevedeau ca acesta să fie purtat pe umeri de o anumită familie a leviţilor. Dar David nu a dorit să mergă în cadenţa preoţilor. Noua tehnologie de provenienţă filisteană,  brandul 4x4 decapotabil, cu tracţiune bovină, a fost de preferat pasului molcom care îi împiedeca detenta cultural-spirituală a momentului. Trebuia să se mergă în viteză pentru a rămane timp de discotecă sufletească la sosire.

Avangarda muzicală se prezentase cu „tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu arfe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale” (2 Samuel 6:5). Trâmbiţele au fost lăsate la magazie, desuete pentru noua paradigmă religioasă. S-a întâmplat însă ca atelajul să rămână în pană iar Uza, cărăuşul, să încerce să aibă grijă de „Dumnezeul din chivot” şi să sfârşească tragic. David a înţeles atunci că tonul evlaviei nu este dat de toanele dilatării ambitusului cultural al fiecăruia ci de diapazonul sfinţirii, ritmul pasului preoţesc ţinând cadenţa. De aceea, după trei luni, cînd s-a reîntors să ia chivotul poposit în casa lui Obed Edom, împăratul a venit fără jeep-ul 4x4 ci cu preoţii. El însuşi purta un efod de in subţire.

Singurele instrumente muzicale menţionate cu acea ocazie sunt trâmbiţele (2 Sam. 6:15), arma eficientă din arsenalul preoţilor. După primii şase paşi procesiunea s-a oprit şi s-a adus jertfă un bou şi un viţel gras. Nimeni nu s-a plâns de întârziere. Tot ceea ce interesa era sfinţirea. Bucuriei i s-a găsit şi ei suficient loc de exprimare. Atunci când lucrurile se fac după rânduiala divină bucuria şi binecuvântarea urmează. Cu privire la unele detalii legate de vremi , soroace, viteză, chiar şi ucenicilor li s-a spus: „nu e treaba voastră”. Ceea ce mi se cere este să fiu găsit credincios în treaba mea. Care o fi aceasta? „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14)

Remus Soare - Majesty.ro

    „Mentalitate de Lodebar”, aşa am numit spiritul neîmblânzit de zavistie la adresa autorităţii bisericeşti, deşertat din desaga peticită a ultimelor soroace. Cravaşând sub iznoava ridicării de pe bedreagul zaharisit al antiintelectualismului şi anticulturalismului matofirii noastre tradiţionale, această izmeneală posacă a lăsat ca bunul simţ, respectul şi recunoştinţa să funcţioneze sub cota de avarie, în timp ce şi-a lăbărţat mătrăguna pupilelor căutătoare de hardughii. Pe motiv că nu mai suportă sohariciul[1] pastoral, ca evreii din pustie care ajunseseră să numească mana „mâncare stricată”, l-a azvârlit pe dătătorul de pâine între fălcile malaxorului cârtelii. Când am văzut că acest berbeleac este dorit în ritm de zamparalâc „duhovnicesc”, nu i-am mai suportat  balamucul şi m-am hotărât să cer în acest editorial întoarcerea fraţilor mei din Lodebar.

Dacă soţia ta este altfel decât tanti care mi-a strigat: „Frate, la noi nu e ca în lume”, atunci când am întrebat barbaţii dintr-o biserică  de când nu au mai oferit o floare soţiilor lor, consideră că poţi citi în continuare:

1.    Lipeşte încă de la prima oră a dimineţii pe oglinda din baie un bilet pe care soţia ta să poată citi: „Privind în oglindă vezi faţa celei mai frumoase femei din lume!” ( Pe asta o ştiai; aşa e. Cam învechită. Mergem la următoarea)

( 1 Samuel 28: 7-25; Luca 15: 11-32)

S-au întâlnit pe pajiştea vremurilor la păşunat. Fiecare îşi îngroşa căptuşeala adipoasă de sub mantaua propriei piei căreia urma să-i fie croit buzunarul în ziua sărbătorii. Cine avea să  obţină biruinţele acelor sărbători, e o altă poveste. Pe unul îl chema Endorel, după numele satului stăpânei, Endor. Celuilalt nu i-am aflat numele nici până în ziua de azi; aşa că-i voi spune, pur şi simplu, Dorel. Poate şi după dorul stăpânului după fiul său plecat  în depărtarea fărădelegii. Ca şi cum s-ar fi cunoscut de multă vreme, au început să vorbească unul cu altul.

Copil fiind, mă delectam citind „Din lumea celor care nu cuvântă” a lui Gârleanu. Insecte mici şi alte vieţuitoare simpatice, cuvântau totuşi sinapselor mele prea puţin bătucite, cadou plăcut pentru o minte de copil. Adultul de acum constată că există şi o lume a necuvântătoarelor bipede. Deşi cu laptop şi costum, nu reuşi-va vreodată să fie la fel de drăgălaşă ca prima. La început am găsit-o în reflecţiile altora, după aceea am ajuns să o simt, să o cunosc. Martin Luther King spunea cu multă dreptate: „Ceea ce mă preocupă cel mai mult nu este strigătul celor violenţi, nici al celor corupţi, nici al celor nesinceri, nici al celor fără caracter sau al celor lipsiţi de etică. Ceea ce mă preocupă cel mai mult este tăcerea celor buni!”