Sir Francis Bacon susţinea că tiparul, busola magnetică şi praful de puşcă au schimbat faţa şi starea lucrurilor întregii lumi. Este adevărat, impactul celor trei realizări tehnologice a fost imediat şi uriaş. După cincizeci de ani de la apariţia tiparului vorbim deja de târgul anual de carte de la Frankfurt ca metodă standard de lansare a noilor cărţi, reţeaua distribuitorilor împânzindu-se de la Londra până la Moscova. În 1533, la acel târg, întregul tiraj al unei cărţi aparţinând lui Erasmus de Rotterdam s-a vândut în trei ore. Busola magnetică, oferind posibilitatea localizării poziţiei fără ajutorul unui reper terestru vizibil, a scos navigaţia din pericole şi a permis siguranţa transportului până în Americi, Africa, India şi dincolo. Praful de puşcă şi super-tunurile au condus, când la căderea invincibilului Constantinopol, când la îndepărtarea musulmanilor din ţara lui Don Quijote sub ameninţarea tunurilor monarhilor spanioli, modificând cartografii diverse.
Dacă, fără praful de puşcă, fermentul celorlalte două realizări ar fi putut dospi suficient aluatul unei ere noi şi ar fi descleştat generos ambitusul artei şi învăţării, doar pulberea de puşcă, în absenţa celorlalte, nu ar fi însemnat decât doliul sufletului lumii care piere, întrucât stăpânirea omului peste lucruri nu depinde de capacitatea lui de a le distruge. Mai degrabă de iubire, artă, ştiinţă, credinţă ...

 Un start bun nu este garanţia unui finish bun. La Jocurile Olimpice din Berlin din 1936 Hitler abia aştepta să demonstreze superioritatea rasei pure. Apoteoza atestării semeţiei blonde se dorea a fi cursa de ştafetă feminin 4x100, unde, reprezentantele Americii, atlete de culoare, trebuia să fie învinse de nemţoaice. S-a dat startul si blondele au început fulgerător. Înainte de ultimul schimb de ştafetă conduceau considerabil când, la predare, surprinzător, ştafeta a căzut. Echipa germană a fost descalificată.

Domnul Isus, ca tâmplar, trebuie să fi îndrăgit foarte mult ilustraţia-îndemn: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău. Sau cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău” şi când colo tu ai o bârnă într-al tău” (Matei 7: 3,4). Acest îndemn face parte din finalul predicii de pe munte.

Prin bisericism doresc să definesc fenomenul întemeierii de „bisericuţe”, pe baza bunului plac, având ca normă de funcţionare relativismul moral şi religios. Modelul se găseşte în cartea Judecători, la Mica efraimitul (Jud. Cap. 17-18). Într-o perioadă de confuzie a vieţii spirituale, Mica şi-a întemeiat o capelă în propria casă, pe baza autorităţii individuale. Cu argintul pe care îl furase iniţial de la mama sa au fost făurite efodul, idolul şi terafimul casei. Pe fiul său l-a sfinţit ca preot. Casa lui Mica a devenit locul unde se fură, se blesteamă şi se binecuvintează deopotrivă. Teama că preoţia nu e după rânduiala divină (ca şi cum celelalte erau) s-a transformat în „îndreptăţirea” atunci când un tânăr levit, din Betleem, a ajuns în casa lui şi a rămas să slujească. Totul a durat până în ziua în care tribul seminomadic al lui Dan a luat şi mobilierul şi preotul care, fericit că va sluji într-o comunitate mai mare, nu s-a mai uitat înapoi.

Între tăierea ramurilor de palmier pentru intrarea în Ierusalim şi a crengilor de spini pentru izgonirea din aceeaşi cetate, omenirea a păşit cu Isus în sfânta sfintelor istoriei lumii. Hristos se îndrepta spre altar. De mii de ani simbolul mielului jungiat în aşteptarea  Răscumpărătorului divin irigase întreaga gândire teologică a poporului.

Ca oameni trăim de multe ori pendulând între cele mai înalte intenţii şi cele mai de jos înclinaţii, între oferta cea mai bună şi apucătura cea mai ieftină. Ne înrolăm în marşul spre idealuri nobile şi capitulăm în faţa unor tentaţii şubrede alături de care, legaţi fiind prin cratime fireşti, rămânem rostiţi în silabă comună. Ne echipăm pentru a rezista plesniturilor de bici ale duşmanului apocaliptic dar strigăm ca din gură de şarpe la cea mai mică înţepătură de tânţar a aproapelui. Aspirăm către compania virtuţilor semeţe doar ca să constatăm că, pentru a ne întâlni cu ele, trebuie să schimbăm direcţia. Vestea bună este că această rută dintre polul exilului şi al restaurării are sensuri giratorii, răscruci ale credinţei, care permit călătorului, atunci când nu este satisfăcut de destinaţie, o a doua şansă.